Hoinarul

A ajuns acasa obosit dupa ziua agitata si plina de aceleasi intamplari, care parca se repetau continuu pe un ton psihotic. Si-a aruncat geanta neagra pe fotoliu si a pornit furios catre geamul semi-deschis, prin care razele bolnave alea soarelui incercau sa se strecoare.

- Treci ma la masa, se auzi din bucatarie vocea ascutita a mamei sale.

- Nu mananc. Poate mai tarziu, zise el infundat aruncand o privire plina de ura usii.

O ura, o ura atat de mult incat ii venea sa fuga departe de ea si de persecutiile ei de zi cu zi. Ii era atat de frica incat noaptea, la adapostul lunii tremura palid in bataia ei si se gandea ca o secunda in plus este suficient sa-i puna capat.

Sa-i puna capat la tot.

Se trezea adesea, bantuit de imaginile banale ale zilelor care se scurgeau pe lanaga el precum o clepsidra sparta, in miezul noptii fara sa stie exact unde se afla. Gandurile muzicii pe care o asculta zi de zi il chinuiau, il faceau sa gandeasca lucruri pe care mintea lui necoapta inca nu le putea intelege pe deplin.

Un hoinar, asta era el. Un biet hoinar lasat pribeag pe aceasta lume cruda si complicata. Nimic din ce facea nu ii putea satisface pofta, pofta aia neincetata. Oricat ar fi citit, oricat ar fi gandit si oricat de mult s-ar fi straduit sa o inteleaga, tot nu ii putea gasi centrul. Venea de la orele obositoare de scoala, satul de imbecilitatea din jurul sau, de prietenii lui idioti si de profesorii razbunatori, cazand ca o musca in panza de isterii a parintilor sai.

De ce nu putea fi totul mai simplu? De ce trebuia sa duca in fiecare zi un razboi fara sens? De ce nu il putea intelege lumea si de ce nu il puteau accepta parintii asa cum era?

Poponar, ciudat, e-muist, emo jegos, scursura, rock-ar jegos, nespalat, afemeiat…toate aceste cuvinte le auzea zi de zi la scoala, acasa si pe strada. Atragea mereu priviri ciudate in metrou, in RATB, in magazine si chiar in unele cluburi.

Singurele momente in care putea fi doar el erau cele la adapostul lunii. Parca acest astru atat de bizar si de fermecator il putea intelege, parca il accepta asa cum este, fara sa il critice si fara sa il jigneasca asa cum o faceau ceilalti.

Doar ca ei erau niste prosti si nu stiau ca tot machiajul sau, toata ura din privirea lui si toata ciudatenia asta era doar o masca. O masca prin care el isi ferea cruzii ani ai adolescentei de ispitele si nenorocirile lumii.

Acum, dupa o alta zi de scoala in care s-a certat cu un profesor din cauza unghiilor negre si rimelului, a venit acasa si s-a ghemuit in clotul geamului, privind cele zece etaje ale blocului in care statea. Intr-un mod bizar ii venea sa se arunce in gol, sa scape de aceasta inchisoare, de aceasta limita, de aceasta lume rea. Pentru el asta nu mai era viata, pentru el asta era un iad, pe care era obligat sa il traiasca zi de zi. Numai ea il putea intelege, numai iubita lui Luna, astrul caruia ii vorbea in fiecare noapte in gand, soptind gandurile sale printre fumurile de tigara ce se prelingeau usor prin coltul gurii.

Hoinarul isi stranse si mai tare genunchii la piept si privi ostentativ catre imensa jungla de beton in care traia.

Acolo, la etajul zece al unui bloc din periferia orasului, pe marginea geamului din termopan se afla el, hoinarul, brazdat doar de soaptele gandurilor sale.

Gustul ploii de toamna

Cerul se rasfrange sub presiunea de ciocan a mamei-natura.

Furioasa si agitata in locul ei sacru, mama-natura se razbuna pe omerirea cruda care-i rapeste, pe zi ce trece mai mult, din teritoriul sau. Isi infige ghearele inconvoiate si ascutite in plamanul cerului si trage de el.

Cerul urla de durere, lasand tunetele sa inunde haotic intreaga lume.

Mama-natura trage, trage si mai tare, trage cu putere pana cand cerul cedeaza si ingenuncheaza in fata ei, cerandu-i mila. Isi varsa lacrmile asupra noastra…

Albastrul cerului se prelinge in camera mea, lasand briza aceea specifica toamnei sa-mi patrunda in gand.

Ma cupinde o stare de regret, de durere, de bucurie…o stare ciudata pe care doar toamana o poate aduce cu ea. Desi stiu ca nu au cazut inca primele picaturi, desi frunzele inca isi mai gasesc loc pe crengile inca zdravene, desi…nu pot sa nu ma gandesc la verile trecute.

Amintirile imi inunda gandurile si imi lasa ochii in ceata vremii si aramul fumului pe care-l tot trag in mine. Poate in bratele sale voi gasi alinarea pe care o caut de atata amar de vreme. Poate…

Pasesc mozaicul holului si cobor in scaba cele noua etaje ale blocului. Amaraciunea din sufletul meu se rafrange in jur, peste tot, precum un cancer periclos. Imaginile tumefiate ale usilor si oamenilor imi fug din fata…numai sunt in stare sa focalizez o anumita imagine. Pasesc afara si ma las biciuit de caldura infernala, de soarele puternic, de praful strazii, de galagia oamenilor, de zgomotul masinilor si de fumul care vine precum un glonte catre mine. Ma izbeste si ma lasa rece acolo, precum un biet strain ratacit in lumi necunoscute, lasat prada animalelor haotice ce ravnesc dupa masa calda.

Imi inchid ochii si refuz sa mai gandesc. Refuz sa mai respir aerul asta ucigas, refuz sa ma mai agit. Stau nemiscat in mijlocul drumului si ma abat din lumea asta atat de murdara si de galagioasa. Ma afund atat de mult in spatiu si timp incat nici nu mai simt miscarile din jurul meu. Totul de preschimba in altceva, culori stranii isi fac aparitia in fata mea, mirosuri bizare pe care narile mele nu le-au mai adulmecat pana acum prind viata in mine si ma fac sa vibrez, unificandu-mi tot corpul intr-o masa amorfa care se poate deplasa in orice colt al Universului.

Si atunci…ca printr-o minune simt.

Pic…pic…pic…

Primul strop al ploii amare de toamna. Il aud cum isi face loc prin imensitatea cerului si vine catre mine. Primul cristal lichid ce poara cu el schimabrile ce vor urma. Imi deschis buzele si il las sa se rasfranga in milioane de firicele incolore peste buzele mele insetate. Ii simt aroma specifica, ii gust amaraciunea si ma fac una cu el.

Asa cum si el se rasfrange in milioane de bucatele cristaline ma revars si eu din matca mea. Inund totul in jur fara sa mai tin cont de oameni, reguli, cladiri sau altele. Pur si simplu ma revars si refuz sa ma intorc in matca. Refuz fiindca pot, fiindca stiu cum si fiindca am ceva ce multi nu au: am libertatea mea, pot evada, pot pleca si ma pot intoarce cand doresc. Nimic nu ma poate inlatui aici, pe acest pamant devenit Iad. Pot zbura, pot lua orice forma doresc si ma pot ascunde acolo unde nici vantul nu ma poate gasi.

Asa cum ploaia se revarsa peste mine si imi striga despre liberatea ei…asa si eu imi soptesc durerea prin milioane de cuvinte neintelese, cuvinte fara sens.

Nebunie!

Dar nu pentru mine. Pentru mine semnifica libertare, exprimare si putere. Am ceva in mine ce asteapta sa se elibereze.

Gustul amar al ploilor de toamna…asta am.

Crimele din Vodevil

Barul Rozelor Ofilite.

Fata isi deschise ochii obositi din cauza fumului infernal din  bar, care se asternuse de cateva ore intr-o patura imensa ca de arama. In fata lor se desfasura un adevarat circ al betiei, al fumatului, al femeilor lascive si al barbatilor care se topesc sub fustele lor.

- Sa-ti mai prepar o pipa, Marcy? o intreba Dora pe tanara.

Fata nu mai raspunse. Dadu din cap in semn de da si isi relua feeria-i obisnuita. Incepu sa o priveasca pentru prima data pe Dora mai in amanuntit, reusind sa incadreze in mintea ei-deja plina de detalii, morti si scenarii-inca un portret. O vedea pe batrana Dora exact cum o aratau imaginile din jur, printre fasii de fum si prin ochi injectati de aromele bizare ale ierburilor pe care Dora i le servise de cateva ore. O femeie nu foarte grasa, cu gatul gros, prins bine de cap, cu parul bine ingrijit lasat in cascada peste gatlej. Lucrul ce o scotea pe Dora cel mai mult in evidenta erau pietrele pe care batrana le purta la maini: fiecare deget in parte avea un inel bizar, un inel vechi, un inel in fel de fel de culori ciudate. Era cat se poate de evident ca respectivele articole erau ori o mostenire de familie ori fusesera achizitionate de regretatul La’Conte, stins din viata acum cativa ani din cauza exceselor pe care le facea.

Dora o primise peste noapte la ea in bar, stiind ca fata avea nevoie de un umar  pe care sa planga sau sa isi descarce sufletul. Crima din trasura lasase un suflu bizar in Vodevil.

Sigur, libertatea excesiva din oras si modul in care acesti oameni isi traiau viata aveau sa aduca mereu astfel de intamplari, insa atat de mutilata fusese biata fatuca incat nici ea, nici Marcy (asa cum se hotarase Dora sa o numeasca pe Marquet) nu puteau pune cap la cap intreaga poveste.

Marcy trase cu putere din pipa adusa de Dora, lasandu-se condusa de aroma ierburilor in lumi bizare. Fuma si macina la problema, la crima, la ce anume avea sa faca. Sa faca…

Departe de micul bar al Dorei, undeva in centrul orasului, la ultimul etajal cladirii din sticla maronie, primarul Augustinus primi un telefon de la seful sectiei de politie, Locotenentul Troy. Telefonul lui suna bizar, precum un telefon foarte vechi, iesit din circulatie.

Domnul Augustinus ridica receptorul din furca, se freca la ochi cu mana libera si lasa un murmur sa se auda in receptor.

- ..lo? Cine naiba e? Sper sa fie important, fiindca dormeam atat de bine…incepu el sa zica.

- Locotenent Troy! Domnule avem o mare problema, incepu acesta pe o voce care denota o seriozitatea pe care Troy o afisa doar atunci cand era cazul.

- Ce? Ce s-a intamplat? intreba primarul, revenind instant la viata.

- O fata…fata familiei Anderson. Au gasit-o moarta Dora La’Conte si Marquet Smith, ii relata locotenentul, adaugand apoi toate detaliile anchetei care incepuse sa se desfasoare cu cateva ore inainte.

Acesta a relatat, in detaliu, absolut tot ce tinea de ancheta, de cum au gasit fata, de Dora si Marcy, de trasura misterioasa si de posibilitatea ca aceasta crima sa fie doar prima, intr-o serie de crime ce vor zgudui Vodevilul.

Primarul isi incrucisa nervos sprancenele sale groase, trosnindu-si degetele uscate in timp ce  mintea lui curgea in zone atat de terifiane incat nici el nu era sigur ca ar dori sa se mai intoarca acolo.

Daca asta avea sa fie prima crima, cine sa fie criminalul? Ce fel de crima sa fie? Oare aceasta persoana era cineva din oras?

Primarul gandi ca posibilitatea ca un locuitor din oras sa comita crimele era mult mai mare decat cea a unui scenariu in care un strain, abia venit in oras, putea comite nedetectat crimele. Nu stia bine ce sa creada, nici macar nu era sigur daca avea sa dea presei toate aceste detalii. Dar exista si o problema: Marcy. Cu Dora o rezolva el cumva, insa Marcy, un aprig jurnalist, nu avea sa doarma noaptea pana nu punea cap la cap povestea. Daca ea afla inaintea lor cine era faptasul cu siguranta si presa va veni intr-o avanlansa peste ei, incercand sa descopere de ce anume tineau ei ascunse aceste detalii, de altfel vitale. Intrebarea care il cutremura insa, era alta: daca asta era doar prima crima, dintr-o serie de crime posibile, cat de lunga va fi aceasta serie? Nici nu dorea sa isi aduca aminte de ultima data cand au avut asa ceva.

Acum zeci de ani…

Totul incepuse cu un baietel, de vreo cinci anisori, gasit mort in parcul central al orasului. Pe vremea aceea la putere statea regimul autoritar si nimanui nu ii era ingaduit sa speculeze sau sa se amestece in treburile statului. Cuplul dictatorial  a facut ravagii in oras in urma crimei.  S-au napustit in toate localurile, sute de omaneni anchetati, zeci de nevinovati au mancat inchisoarea si crudele torturi primite acolo. Copilul a fost doar prima crima, intr-o lunga serie de crime care avea sa dureze ani de zile, douazeci de ani mai exact. Indiferent de cat de mult se chinuiau ei sa dea de cap crimelor, nimic nu se lega. Nu exista un tipar, o logica, un semn. Nimic. Era ca si cum cel vinovat se dizolva imediat dupa crima. Oamenii deveneau cu fiecare an ce trecea din ce in ce mai mai ingrijorati de situatie, de ce anume se intampla in oras, de toate nebuniile si ororile. Intr-un final s-au hotarat: un grup de cincizeci de oameni au zis ca regimul nu isi mai poate controla orasul si au adunat oameni, dand o lovitura de stat. Criminalul nu a fost prins, a ramas un mit, insa crimele au incetat. Sute de copii, cadavre peste cadavre, o intreaga biblioteca de dosare la politie si un tanar locotenent cu mari dureri de cap din cauza asta, constau in mare problemele cauzate de ultima serie de crime. Dar au incetat.

Cu ce pret au incetat? gandea primarul, aducandu-si aminte de toate detaliile vestitelor crime ce au zguduit orasul ani la rand.

Acum, in fata primei crime, nu putea sa nu isi puna semne de intrebare in fata unei astfel de posibilitati. Daca avea sa se intample ce s-a intamplat acum zeci de ani nu se putea exclude o lovitura la adresa politicului. Asta ar fi fost un declin pentru el, pentru munca pe care o depuse el in tot acest timp. Asta avea sa insemne sfarsitul.

Puse mana pe telefonul vechi si forma in graba un numar, un numar pe care nu il uitase, insa pe care nu trebuise sa il formeze de mult timp.

Pe partea cealalta a firului se auzi o voce de femeie. Primarul ii ceru vocii pe un ton nervos:

- Cu Carlos! Vreau cu omul din spatele bibliotecii. Aici este primarul.

Femeia de la captul firului nu mai grai nimic. Iti puteai da seama din gesturile pe care le facea acolo, in micutul ei birou din lemn de nuc, ca era nervoasa si ca un astfel de apel avea sa aduca multe tulburari in organizatie.

Carlos…de ce anume il cauta primarul? Chiar atat de grav era? Avea neoie de el, de Carlos, dar  in ceva anume?

In timp ce ii facea legatura catre biroul lui Carlos, Jill nu se putea abtine de la intrebari.

“Este grav, mult mai grav decat pare…daca primarul il cere pe Carlos, gandi ea numai pentru sine.”

Legatura se facu la cateva secunde si vocea groasa si obosita de timp a lui Carlos se facu auzita in capatul celalat:

- Aici Carlos!

- Primarul la telefon. Avem o problema foarte mare…

Dora impinse si mai mult cana de bautura gelatinoasa catre Marcy.

Dintr-un impuls mecanic, fata atinse cu degetele ei firave si osoase cana rosie si o duse la buze. Sorbi ingandurata o gura de semi-gelatina si isi lasa gandurile sa curga catre urechile Dorei, gata-gata sa puna cap la cap toata povestea asta bizara.

- Ce zici, or sa mai urmeze? o intreba ea pe Dora fumegand din greu la pipa din mana ei.

- Nu stiu ce sa zic…cu toate ca nu vreau sa ma gandesc ce cele petrecute acum cativa ani.

Marcy nu raspunse. Medita pret de cateva clipe la intamplarile ce zguduira pana in radacini orasul acum cativa ani. Dar de data asta nu era acelas lucru, nu? Asta era o simpla crima, adevarat ca era o crima odioasa, insa nici macar nu ii dadea prin cap un scenariu in care ar urma un mare val de schimbari. Un val de schimbari ca data trecuta.

- Hmm, incepu ea sa gandeasca cu voce tare, in timp ce Dora ii mai servea o pipa si bautura aia fermecata. De ce te gandesti ca ar fi ca data trecuta…adica nu este acelasi lucru, nu?

- Exact asa a inceput si atunci, prima crima…toata lumea credea ca este o simpla coincidenta. Insa nu este. Un criminal, unul normal…

Se opri meditanad la cuvintele care ii iesira pe gura. Pai cum sa fie un criminal normal? Astia sunt oameni nebuni, bolnavi psihici, oameni care nu au nici un capatai. Mesteca bine problema, isi alese cu grija cuvintele si apoi relua. Vreau sa zic, ca un criminal obisnuit nu ar face asa ceva. Eu, de exemplu, daca as dori sa imi descarc supararile pe lume si daca as tinde sa i-au viata unor biete tinere as face-o in asa fel incat sa nu ma prinda lumea. As incerca sa ascund cat mai bine dovezile, sa ma pierd…intelegi?

- Poate vrea atentie, relata Marcy total decuplata de cuvintele Dorei.

Avea si femeia dreptatea ei. Se gandi si ea la treaba asta, insa mintea ei mai analitica o forta sa descopere adevarul, nu aberatii sau speculatii de doi lei, asa cum faceau jurnalistii aia de doi bani ai tabloidelor de scandal. In minte ii incolti iar gandul pasarilor suspendate. Tot nu reusise sa inteleaga de ce anume stateau ele asa. Avea nevoie de putin aer rece. Se ridica de la masa, isi dichisi vesmantul intunecat si porni catre usa din spate a barului.

- Ce faci? Deja pleci? Plecam impreuna, insa trebuie sa inchid si eu barul, incepu Dora cu juma’ de gura.

- Nu…stai linistita. Vreau sa respir putin aer rece, sa imi pun in ordine gandurile, stii tu mintea asta a mea bizara.

Dora nu i mai raspunse, insa ii intoarse zambetul ei lasciv, atat de specific, atat de bizar pentru Marcy si atat de bine incastrat in acest peisaj.

Fata pasi agale printre mesele micutului bar, luptandu-se cu trupurile amortite de bautura ale barbatilor, cu fustele pline de ornamente ale dansatoarelor, cu privirile iscoditoare ale curvelor si cu mirosul acela specific de roze ofilite, iarba arsa, bautura, sex si ceva. Ceva ce simturile ei amortite nu putea identifica.

Pasi in spatiul din exteriorul barului, lasand in urma ei intregul haos dezlantuint in Rozele Ofilite, lasand-o pe Dora sa se perinde in voie printre mese pentru a se asigura ca totul este in ordine.

Un dezastru, gandi Marcy. Cum poate biata femeie, mai ales la varsta ei, sa se ocupe de asa ceva? In loc sa isi vada de batranetea ei, sa se bucure si ea de vacante, de mare, de soare si de libertatea venitta cu anii…ea sta acolo, printre betivi si curve, in fiecare seara. De ce face asta?

Asta era doar una din intrebarile pe care Marcy le punea, in sinea ei, fiind cat se poate de pornita in a descifra misterul vietii Dorei. Era cat se poate impletita in treaba asta si nu va avea pace pana cand nu va afla de ce Dora statea aici, cu betivii ei, in loc sa stea la malul marii, invelita in lotiune si cu un pahar mare de mojito in mana.

Ca si cum ar fi pasit in afara unui vis, Marcy se gasi abatuta din gandurile sale de un murmur ce venea din aleea intunecata in care se afla. Pasi, nesigura pe ea, in acea directie fara sa stie incotro merge, lasandu-se ghidata doar de murmur.

- Nu aveam timp de asta, se auzi o voce de femeie.

Marcy grabi pasul, insa pastra acea liniste de felina, liniste pe care o mesterea atat de bine. Trecu in graba de containerul plin de gunoi si se strecura in spatele unor bucati de mobilier invechit lasat pe alee pentru masina de gunoi.

Cele doua figurine intunecate sopteau intre ele, insa se putea auzi destul de bine ce vorbeau din cauza ecoului de pestera facut de peretii aleii.

Era o femeie, una micuta de statura, cu parul tuns bob pana la umeri. Femeia avea o voce terna, o voce care exprima o evidenta specificitate in a detine controlul. Vocea ei se rasfrangea in milioane de mici ecouri, ecouri care ii patrundeau fetei, din spatele vechiturilor, in timpan realizand astfel un fel de legatura straine cu creierul sau, lasand la iveala semne de intrebare.

Cealalta figurina, una de barbat, se agita in jurul femeii, intorcandu-si la perioade inegale de timp privirea in jur pentru a se asigura ca nu este nimeni acolo.

Insa era cineva acolo, cineva era in spatele unor lemne putrezite si ii asculta atenta in toiul noptii, inregistrand fiecare cuvantel rostit. Fiecare soapta, fiecare gest si fiecare miscare era bagata in memorie, urmand a fi analizata ulterior.

Marcy avea acum si mai multe intrebari si cu siguranta cele doua figurine aveau o oarecare implicare in crima din trasura.

La inceput nu era sigura de asta, insa acum, dupa ce a stat mai bine de douazeci de minute ascultand mica discutie a celor doua figurine, era ferm convinsa.

Unu, Carlos, chemat de primar sa investigheze crimele si asistenta lui, una Jill. Sa fie oare Carlos asta, aceeasi persoana?

Nu! In nici un caz. Nu avea cum sa fie aceeasi persoana, fiindca persoana pe care Marcy o stia, sau cel putin persoana pe care dorea sa creada ca o stia, murise acum multi ani. Chiar daca ar fi existat si cea mai mica coincidenta, chiar si cel mai mic indiciu, Marcy ar fi negat asta. Pentru ea Carlos Hernandez era un om mort. Mort si ingropat.

Circul

Este o parada a minciunilor, a inselaciunilor, a amagirilor si sperantelor desarte. Vrei sa vii si tu cu noi sa te joci?

Indrazneste…patrunde in lumea viselor, a bizarului, a lucrurilor ireale.

In spatele cortinei ruginite, cu milioanele de fete gata sa priveasca, se ascunde oroarea si amaginrea anilor. Omenirea, cel mai deghizat pradator al tuturor timpurilor, se strecoara precum un venin lent in lumea ce ne inconjoara. Fete pictate in milioane de culori, una mai artificiala ca cealalta, ochi anormali, buze sangerande si voci care ar trebui interzise. Cadavre mutilate, modificate, pictate si lasate sa putrezeasca…o armata intreaga de zombie.

Caldura, aerul uscat, ploile si zapada patrund precum strainii printre cetatile din carton si piatra, ridicate din nimic. Fortele naturii sunt aici intruse, nu sunt dorite si atunci cand ele fac bine sunt alungate. Mama-natura este tare suparata pe treaba asta. Cine se cred ei, circul asta de mascarici, sa se opuna vointei mele?

Singur, solitar singuratic ciudat, nascut in zi de vara, fara aceasta mascarada pe fata lui, un pribeag amagit, se indreapta catre marele circ, catre centrul circului: palatul de carton si otel. Se plimba agale printre miliardele de fete neintelese, aruncandu-si ochii peste obiceiurile lor ciudate: calaresc trasuri bizare din fier, se reproduc in vazul lumii-unii chiar anormal-fara pic de jena fata de restul, is induc stari de euforie, de omoara si se distrug reciproc. Nici macar limba nu o au comuna, caci vorbesc milioane de alte limbi, una mai diferita decat cealalta.

Singuraticul ciudat se repede peste cascada de fete si de ciudatenii…nu apartine de ea.

Pleaca, mai ciudatule, pleaca de aici, caci nu este de tine!

Asta ii dicteaza mintea lui neputiincioasa in fata intregului haos asternut.

Fuge, departe de ei si de obiceiurile lor ciudate.

Oamenii…un circ absolut ridicol!

Ooo…Tita! O iubire in varf de cutit.

M-am intalnit cu Tita, prima data, duminica seara.

Era o noapte racoroasa si Tita se prezenta precum o caldura interioara de care eu aveam nevoie. O caldura pe care numai ea mi-o putea oferi.

A venit zambind la mine, facandu-ma sa ma imprastii precum un pahar cu lapte peste ea. Am imbratisat fiecare parte a ei, lasand caldura ei in mine, in interiorul meu rece.

Caldura a venit instant.

Tita mi-a dat o dragoste in vaf de cutit, o dragoste pe care o simti indiferent de zi, de noapte sau de vreme. A venit la mine zilele trecute, cand eram infascat in asternuturile umede ale patului si m-a imbrasitat precum nici o alta forta nu a facut-o.

Si-a raspandit tentaculele ei peste mine, peste fata mea, peste ochi si peste cap si m-a purtat toata noaptea in lumi pe care nu le mai vazusem pana atunci.

Imi soptea in urechi cuvinte dureroase, cuvinte pe care le simteam precum ace incinse infipte adanc in timpan. Fiecare soapte, fiecare miscare, fiecare suflu era un alt ac infipt.

Milioane de dureri simultane, una mai dureroasa ca cealalta.

Asta este Tita si o strig mereu: “Ooo…tita, de ce vii la mine si ma ranesti?”

Nu imi raspunde pe loc, ma lasa rece si apoi vine iar la mine, isi impleteste tentaculele in jurul meu si ma loveste cu acele dureroase cuvinte.

Cuvinte ale mortii, ale placerii masochiste, ale durerii facerii.

Ooo…Tita…lasa-ma, caci nu vreau sa te iubesc si nici nu caut imbratisarea ta!

Pleaca Tita, pleaca de langa mine!

Nu te mai vreau!

Ooo…tita, iubirea mea in varf de cutit!

Metroul ciudatilor

Orasul moare, pute si distruge sub imaginea cruda, pictata in sange si machiaz, care se abate incet peste el. Lent, cu grija, fara o teama de ceva, acest spectru al intunercului poate fi simtit oriunde ai fi si orice ai face. Il simti pe strada, in asternuturile casei tale, in apa dusului si in spatele tau, noaptea, pe holul ingust unde iti este situat apartamentul.

Spectrul inmoaie totul intr-un ritm satanic, un ritm de mult uitat de lume…un ritm care aduce a ceva, o aroma vaga pe care narile mele au uitat-o.

Aroma…oare de unde vine?

Ma trezesc buimac, in apus de soare, cu razele portocalii batandu-mi frenetic peste ochii indurerati de atata somn.

“Iar am baut aseara si iar am intrecut masura, imi zic eu lasand filtrul din bucatarie sa isi faca treaba.”

O cana de cafea ar fi numai buna acum, mai ales ca am gustul ala de vodka in gura si nu pot manca nimic din cauza asta.

Las cafeaua sa curga, precum picaturile virginei proaspat deflorate, in cana si ma indrept catre dus. Apa rece-calda imi va calma pielea incinsa.

Torn ca un disperat gel de dus pe mine si ii las aroma de capsusi si nu mai stiu ce sa imi penetreze pielea.

“Ahh, melodios cum intra si ramane acolo, aici, cu mine si in mine!”

Imi termin cafeaua in cateva fumuri de tigara si plec. Trebuie sa plec. Trebuie sa ajung cat mai repede. Astazi este o zi extrem de importanta pentru mine.

Las in graba toata casa rasturnata cu fundul in sus si ma grabesc catre usa, reusind sa-mi schitez in gand un plan pentru diseara, cand voi ajunge acasa si ma voi apuca de facut curat.

“Sa-mi bag ceva…incerc eu sa injur cand vad ca nenorocirea de lift iar nu merge.”

Si totusi bai bataie baiete, toate 9 etaje trebuiesc coborate.

Cobor in graba scarile, incercand sa nu-mi arunc ochii peste tenebra din scara blocului.

Cerculete de praf lasate sa pluteasca agale pe ici si pe colo, pereti care nu au mai vazut var de zeci de ani, becuri sparte si cioburi in loc de ferestre. Briza racoroasa de afara patrunde rapid printre cioburile in loc de geam, lasandu-si fiorul sa imi intre in oase.

“Unde naiba e femeia aia de servici?”

Cineva zicea ca ar fi disparut.

Cum sa dispara?

Si apoi o vad…USA…usa aia ruginita, batuta in perete, de aceeasi culoare bolnava ca si restul scarii, la fel de scorojita, la fel de ruginita.

Fac o greseala si ii arunc o privire. Ma apuca brusc un sentiment de teama, de frica de moarte. Este ceva cu usa aia, stiu treaba asta de cand m-am mutat in blocul asta.

Un scartait infernal se aude din spatele ei si reusesc sa ma apropii mai mult de ea, pentru a deslusi care este sursa zgomotului.

Imi lipesc cu grija urechea de usa metalica din perete si ascult.

Nimic.

Mai incerc.

Parca se aud pasi in spatele ei.

Toc-toc-toc si pasii se indreapta catre mine.

Inima incepe sa innebuneasca in cuibul ei si incepe sa-mi pompeze in prostie sange in corp. Pe frunte deja simt cateva picaturi de transpiratie…

“NUUU, nu este momentul. Trebuie sa vin altadata si cu altcineva daca vreau sa-i descopar misterul. Misterul din spatele usii!”

Imediat imi aduc aminte ca trebuia sa fiu la birou in mai putin de o ora.

Dau gata restul scarilor, intr-un in prima gura de metrou si astept linistit pe peron urmatorul tren.

“Noroc ca nu trebuie sa schimb!”

Este deja o ora destul de tarzie si ar trebui sa astept ceva pana cand vine un tren.

Ma uit in jur, poate gasesc si eu un ziar gratuit.

Nimic.

Incep sa bat cu talpa piciorului in cimentul mozaicat la statiei, incercand sa vad lumina de la capatul tunelului.

Feeria imi este intrerupta insa de aparitia fantomatica ce se strecoara printre oameni.

‘Ce naiba…”

Nu reusesc sa-mi termin propriul gand, caci aparitia ciudata este urmata de alta.

Inca una, langa cele doua…sii…mai e una acolo…langa cea, asa…aia care se priveste in oglinda.

“Dar ce au patit la gura?”

Incerc sa-l intreb pe barbatul de langa mine daca stie ceva de asta. Imi intorc fata transpirata catre el.

El sta cu fata la perete si ingana ceva.

Ce naiba vrea sa zica cu treaba asta?

Ii pun o mana pe umar si il scutur putin:

- Nu va suparati, dar…

- Trei…patru…sute cincizeci si sapte de cadravre! Sange, sange, sange! Omoara, ucide, fura vietile lor patetice!

Nu mai raspund. Imi retrag mana si imi adancesc sprancenele in ochi, incercand sa gandesc ce sa fac.

Clar omul este nebun, daca nu ar fi nebun nu ar grai asa ceva. Sper doar sa nu fie altul care vrea sa se sinucida la metrou, ca nu am chef sa intarzii.

- Haaaaa….nu ai de ce sa intarzii aici…aici este locul tauuuu! Ramani cu noi, cu noi, cu noi!

Vocea s-a urcat pe sira spinarii si a reusit sa imi ridice si ultimul fir de par. Nici nu indraznesc sa ma intorc. O aud cum imi canta in ureche, este langa mine si isi pune ghearele scarboase peste bluza mea.

Ridic privirea din mozaicul devenit rosu-portocaliu si privesc cu atentie in jur, lasand vocea omului bizar sa imi sopteasca vorbe de spaima in ureche.

In fata mea se asterne cel mai ingrozitor spectacol. Macabru, intunecat si plin de sange sclipitor.

Satia de metrou s-a transformat in cateva secunde intr-un veritabil spatiu straniu. Nu mai exista banci, exista un fel de sarme ghimpate pe care stau fara pic de jena trei tinere nude. Carnea feselor patrunde adanc in ghimpii sarmelor si cu fiecare miscare brusca o bucatica mica de carne se desprinde si cade pe mozaic.

Langa ele, unde era un automat de mancare, sta acum un tanar palid la fata, cu ambele maini prinse in aparat. Sta acolo si geme,  in timp ce un barbat imbracat in negru si taiat in zona gurii il loveste in continuu cu un bici. Biciul are la capat 3 carlige, carlige care imi aduc aminte de svastica.

” Cat de bizar!”

Nu ma pot abtine.

Las vocea sa vorbeasca de una singura si imi adancesc mana in buzunar pentru a scoate o tigara. Clipa asta nu trebuie lasata nefumata. Aprind repede o tigara si imi reiau plimbarea prin lumea asta a ciudatilor.

Trec de fetele care stau goale pe sarmele ghimpate, trec de tanarul biciuit pana la carne si ajung la scari. La scarile rulante.

Aici este o alta imagine bizara, ceva ce nu am mai vazut pana acum.

In capul scarilor stau 2 femei la vreo 60 de ani, bine aranjate si parfumate, imbracate in rochii negre de dantela. Langa cele doua batranici stau alte doua spectre, slabe, palide, cu fetele contorsionate si grav mutilate. Una din spectre graieste ceva.

Trag cu putere din tigara si ma apropii de ea pentru a deslusi ce zice:

- Bine ai venit! Te asteptam de mult timp, imi zambeste ea.

- Pe mine? Da’ unde sunt? Parca eram la metrou, reusesc eu sa zic in timp ce-mi eliberez fumul din plamani.

- Aaa…intrebarea! Avem timp. Avem foarte mult timp. De fapt…avem o etrnitate pentru a te studia, termina ea de zis intr-un  ras malefic.

Ma dau, din instinct, cativa pasi inapoi si privesc grotescul spectacol din fata mea.

Fiecare spectru isi serpuia mana ascutia precum un cutit sub fustele batranelor. Acestea gemeau extaziate de durerea si placerea orgasmica pe care o simteau. Isi lasau lacrimile sa curga intr-un sincron de groaza cu siroaiele de sange de pe picioare.

Spectrele infundau si mai mult mainile ascutite sub fustele femilor, iar batranele naive gemeau si gemeau in continuu, placerea fiind mult prea mare.

Raman tacut si privesc nedumerit spectacolul din fata mea, fara sa stiu daca am murit, daca am innebunit sau daca visez. Fiecare miscare a mainilor aducea o alta expresie de orgasm si ispita pe fata femeilor.

Scarile scartaiau de nebune, lasand intregul peron sa fie cuprins de o simfonie bizara, o simfonie cufundata in intuneric, in lumini pale de neon si in mult sange.

Una din figurine isi scoate un ciot din poalele femeii. Intinde ciotul plin de sange catre mine si imi face cu singurul ochi ramas neatins de groaznica mutilare.

Imi arata ceva.

Ce imi arata?

Privesc in directia indicata si raman impietrit.

Acolo, intr-un colt intunecat se afla o alta figurina, una pe care o cunosc. O figurina ingrozitoare, imbracata intr-un tricou negru si panataloni negri luciosi.

Dar de unde o stiu?

Ma uit mai bine, poate in felul asta pot deslusi imaginea de acolo.

Figurina sta impietrita in fata unei oglinzi si se priveste de zor. Suprafata oglinzii este plina de fasii de sange, sange care se inchegase si crapase pe suprafata ei neta. Intr-o mana tinea un cutit pe care il tot introducea in abdomen. Fiecare lovitura de cutit lasa sa cada pe mozaicul sangerand de la picioarele sale o bucata de carne.

Multumita de creatia proprie, figurina lasa cutitul jos si incepu sa se admire si sa se atinga in fata oglinzii. Un joc bizar, infundat in spatele peronului incepu sa se nasca.

Pe fundal se putea auzi o muzica bizara, amplificata de difuzoarele invechite ale statiei de metrou.

Figurina se mangaia si isi lasa, cu fiecare atingere, capul pe spate. Fiecare atingere, fiecare strop de sange varsat era un alt motiv de extaziere, de nebunie, de orgasm.

Stau acolo, priponit locului, si privind macabrul spectacol sexual-infiorator care se desfasoara in jurul meu.

Toti erau acaparati de acest joc sexual: fetele care stateau pe sarma ghimpata se atingeau intre picioare cu bucati de ciob, batranicile se lasau penetrate de loviturile de cutit, omul cu vocea imi impingea zona inghinala in baza scarilor rulante…iar figurina din fata oglinzii statea acum lanaga mine si ma privea adanc.

Mi-am intors privirea catre ea si am impietrit.

Figurina mi-a impins cutitul plin de sange in burta, zambind, lasandu-ma sa ma chircesc pe mozaicul intunecat de sange.

Deschid putin ochii si deslusesc lumina, lumina de la capatul tunelului.

Spectrul se apleaca catre mine si imi sopteste ceva.

“Metroul ciudatilor…ne gasesti aici cand doresti tu!”

Ma concentrez asupra fetei sale si reusesc sa imi vad chipul.

“Imposibil! EUUU?”

- Domnu’…este ultima calatorie a trenului. Va urcati sau nu?

- Ce?

- Este ultima calatorie. Altu nu mai este.

Ma uit in jur si privesc nedumerit. Sunt tot in statie si toata lumea este in tren asteptand sa plece. Nici urma de figurine.

Nici urma de Metroul ciudatilor!

Crimele din Vodevil

Trasura si balta de sange.

Seara isi facea simtita prezenta peste Vodevil.

Orasul duhnea in taina de aroma-i toxica, de muzica-i specifica, de oameni, de bestii si de agitatia infernala…toate ambalate intr-un plastic cenusiu.

Dalele trotuarelor se agitau neputiincioase sub bataia tocurilor oamenilor grabiti, lasand doar  cateva franturi de praf sa le atinga pielea neagra-stralucitoare.

Oamenii nu bagau de seama asta. Erau prea agitati de ritmul vodevilian pentru a mai da atentie unor suflari prafuite.

Marquet se indreapta grabita catre locul de intalnire. In urma ei, rochia neagra de dantela lasa aroma aia specifica de sex, mister si tutun. Palaria se invartea precum un disc negru pe un pick-up ruginit, dantela neagra a voalului se zguduia de praful dalelor, incercand sa nu strice machiajul perfect al fetei.

Buze negre, ochi prelungiti in nuante intuneate, fard vampiric, sani mari  lasati la vedere intr-un erotism nesimtit, o fac pe Marquet o locuitoare tipica a Vodevilului.

Fata isi stranse cu putere pipa macabra intre buzele-i sangerande, tragand din ea cu o pofta nemaipomenita, aruncand cerculete si tepusi de fum in jur, jupuind lumea din jurul ei cu  privirea-i adancita in palarie.

“Ahh, ce splendoare, cata gratie si ce nebunie cronica! Ce minte nebuna, ce zeitate macabra a lasat acest Edem pentru mine?”

Asteptand un raspuns, numai ea stiind de la cine, Marquet privi in jur, egaland in ochii ei maronii lipsa de culoare din oras.

“Unde sa se fi dus toata culoarea? Atat de cenusiu este totul, atat de bizar cum oamenii, parca, au uitat de culoare. Unde sa fie? Cine sa ne fi luat culoarea?”

Nimic.

Doar sunetul ala melodios al Vodevilului. Trasuri manate de cai cenusii, roti scotand scantei pe dalele plumburii, zgomotul pantofilor, fantanile cu fire de apa ruginita, toata simfonia asta era prezenta peste tot in oras. Unde te-ai fi dus, orice ai fi facut ai fi dat de ea. Era…parte din Vodevil.

In ziua asta insa, era ceva in aer. Ceva ce nu putea fi fixat foarte bine. Ceva bizar. Ceva straniu. Ceva…

Pasarile stateau spanzurate in aer – prinse pe moment acolo ca intr-o fotografie – isi deschid ochii pentru a reflecta moartea, atat de palpabila, din oras.

- Sa fie oare asta, intreba fara rusine  Marquet in plina strada.

O batranica extrem de palida si rujata ii grai:

- Extrem de ciudat, nu?

- Ce anume?

- Cum stau ele spanzurate in aer. Parca astepata ceva, parca…nu stiu exact ce este, se mira batranica privind catre pasarile spanzurate.

- Exact la asta ma gandeam si eu, ii raspunse Marquet.

- Eu sunt Dora, Dora La’Conte.

- Incantata! Marquet este numele meu, ii zise fata impingandu-i o mana acoperita de dantela neagra.

- Aaa, stimata domnisoara, replica batranica strangand cu putere mana fetei, dar eu va stiu.

- Ati auzit de mine, ai?

- Evident. Numele dumneavoastra este o notorietate izbitoare in mica mea afacere.

- Si care anume ar fi aceasta afacere?

- Sigur ati auzit de el. Se numeste barul Rozelor Ofilite, zambi lasciv batranica aprinzand o tigara.

- Pasiunea aceasta, sa inteleg ca vine de la dumneaoastra, nu?

- Desigur. Iubesc natura, sunt o mare patimasa a lucrurilor frumoase.

Dora, cu un vesnic zambet lasciv pe fata-i vampirica, arunca cu fum cenusiu in jur, lasand privirea curioasa a lui Marquet sa se infunde si mai adanc in intrebari.

In jurul celor doua femei, timpul se opri. Uite asa, din senin. Nimic nu mai misca. Totul era fix, ca si cum ar fi asteptat un blitz, un aparat, un pictor.

Blitz…blitz…blitz.

- Ahh…cat iubesc aceste momente, stimata Domana Dora! Le iubesc la nebunie, atat de mult…incat…incat as putea muri intr-un astfel de moment.

- Am avut si eu acest fetis, cand eram mai tanara si nu aveam acest exces de piele. Acum ma ocup de bautura, cele mai fine ierburi…si rozele mele iubite, accentua Dora la sfarsit intr-un zambet caracteristic.

- Stimata Doamna La’Conte, va accept invitatia! Trebuie sa vad acest bar, lumea dumneavoastra ma lasa nedormita, grai Marquet agitata fara un motiv anume.

Cele doua macabre pornira grabite catre bar.

Lasau in urma lor vesnica copertina cenusie de fum si parfum de fructe.

Tocurile pantofilor lasau sa evadeze, din inchisoarea de piatra, fasii de praf.

Praful striga: Libertate…libertate pentru toti.

Aceste vorbe povesteau despre pactul facut de vodevilieni. Si-au jurat sa nu mai cada in mrejele unui regim comunist, un regim care anihila orice fel de libertate. Oamenii s-au ridicat, au strigat si si-au recapatat libertatea atat de ravnita.

Orasul a ramas neschimbat de atunci: eternele trasuri, femeile vulgar imbracate, libertatea sexuala, tigarile, bautura, agitatia si violenta. Astea faceau parte din maretul oras.

Daca erai nou in oras, daca nu stiai exact ce inseamna Vodevil, aveai impresia stranie ca te afli intr-un muzical cantat de Jill Tracy.

Vocea bizarei femei dicta peste tot. Orice, oriunde si oricum.

Dora si Marquet meditau in gand la aceata problema, la problema asta cu pasarile. De ce ramaneau fixate acolo, pe cer, fara sa se miste?

Cand gandurile erau pierdute in valul de cifre, litere si soapte, o trasura lucioasa le taie calea.

Caii rabufnira nervos din cauza hamului tras din senin. Copitele lor lovira puternic dalele cenusii lasand scantei sa umple imprejurul.

Usile trasurii se deschisera larg. In interior era o bezna chioara.

Femeile priveau nelamurite aceasta prezenta stranie, prezenta care avusese tupeul nesimtit sa le distraga atentia.

Marquet vru sa zica ceva.

Un scartait de podea o intrerupse din actiunea ce dorea sa o intreprinda. Scartaitul fu urmat de sunetul unor tocuri de pantofi si apoi: POC.

In fata lor zacea cadravrul mutilat al unei fetite de cincisprezece ani.

Femeile impietria in fata ororii, pierzandu-si si ultima culoare de sange din obraji.

Cu un ultim scartait di iad, usile trasurii se inchisera, lasand in urma lor doua femei care priveau proaste un cadavru.

Fetita, moarta, zacea cu pielea jupuita in zeci de locuri, cu parul taiat in fasii de carpa, cu ochii deschisi si cu o expresie de groaza pe fata.

“A avut o moarta groaznica, contata Marquest aruncxandu-i o privire iscoditoare Dorei.”

Aceasta nu zise nimic. Privea si ea, la fel de proasta ca Marquet, fata lasata de trasura si balta de sange.

************

Nu lasa steaua sa moara!

Prinde-o, in mainile tale aspre si lucrate, strange-o la pieptul tau mare si suflai cuvinte dulci, pe care numai voi doi sa le stiti.

Marea iubire, nemuritoare:

Tu, un biet om, un trecator prin aceasta existenta, un punct care isi va pierde stralucirea candva. Un suflu racoros pe pielea unui muncitor transpirat, o adiere calda ce imbraca fata calda a cersetorilor…o apa statatoare care se transforma in aburi cu fiecare rasarit de soare. Fiecare zi iti este un alt pas spre moarte, fiecare secunda este o eternitate trecatoare…esti un paradox. Esti OM.

Ea, o eterna regina, o parte din intreaga existenta, un astru care nu piere si care ramane cu noi in veci. Ea este apa, ea este focul si pamantul…tot ea este fumul pe care il tragi din tigara, ea este painea pe care o mesteci si ea este muzica lenta care te doboara si te face sa versi rauri de durere.

O plangi si o visezi in noapte, ii soptesti numele la fereastra, printre mii de ganduri nerostite care isi fac loc printre buzele tale carnoase.

N-o lasa sa moara!

Vino langa ea, atinge-o, mangai-o, imbratiseaz-o…spunei tot ce vrei si nu lasa nimic in urma. Canta cu ea, zboara cu ea, priveste prin ochii ei…insa n-o lasa sa moara.

Este o stea, este tot pentru tine si nimic pentru altii. Ei vor trece pe langa ea si nu o vor observa, nu fiindca nu ar dori si ei asa ceva, ci fiindca ea se va arata numai tie. Doar tu ii vei sti stralucirea-i eterna si calduroasa, doar tu vei vedea frumusetea ei.

Nu lasa steaua sa moara…drag OM.

Vodevil

Noaptea se asternea domol, ca intr-un film cu mult jazz, peste micutul orasel. Lumea, asezata din prima clipa de tenebra in fotoliile confortabile din piele, privea uitata la televizorul care se deslusea in fata.

Shh…liniste, sau vei trezi spiritele agitate, care vor cu orice pret sa iasa la suprafata.

Clipele se topeau peste gramezile de carne si oase, lasand in urma lor doar amagirile desarte ale momentului.

Fumul, muzica lenta, fetele gata de produs bani si baietasii de la coltul strazii, toate isi faceau loc in stramtul peisaj noctur care invelea in satin negru orasul.

Masinile torceau linistite pe strazile aproape goale, lasand sunetele bizare din timpul zilei sa dispara.

Ahh, ce frumusete, ce splendoare. Sa simti briza racoroasa a serii, umpluta de mizeria adunata in timpul zilei, sa vezi cu ochi de felina plumburiul din jur, negrul care a luat locul verdelui, intunericul care s-a serpuit prin razele asfintitului si a cuprins totul in abis.

Pe cararea impietrita, plina de dare de praf si noroi, cu dale inegale de cenusiu, el isi adancea tocul pantofilor mati, negri, de piele.

Poc-poc-poc faceau ei pe cenusa de deasupra, fiecare poc facand un altul  in intuneric, reusind astfel sa creeze o adevarata simfonie de vodevil, stinsa doar de murmurul unei lumanari rosii, parca singura pata de culoare in filmul alb-negru care defila in fata lui.

Pomii din jur, si ei imbracati in mantia noptii, fosneau amenintator frunzele, aplecandu-si crengile pana la sol, slavind maestra care acaparase tot orasul.

Pasarile zburau lent in jur, imaginea lor fiind doar a unor fantasme uitate de timp, de lume si de mama natura.

In fata misteriosului barbat, imbracat in costum catifelat, se aseza o mareata cladire din caramida rosie, fara tencuiala in exterior, cu geamuri largi neacoperite si scari asemenea manastirilor. Aducea mai degraba cu un castel sau o vestita mosie, uitata de lume in centrul orasului.

Cladirea Libertatii…

Un nume care ii fusese de decenii uitat, acum fiind cunoscuta mai mult ca La Ville Fantome, nume dat de fostul sau propietar, omul care o cumparase de la stapanul sau original, omul care ajunsese la spitalul de nebuni din cauza ei.

Oamenii stiau povestea si o sopteau mereu la caderea noptii, mai ales noilor veniti in oras. O sopteau intre fumuri de tigara si pahare de vin:

“…cum a plecat ma ala, saracu de el, l-au luat astia la nebuni ca nu mai putea. Servitorii tot povesteau despre fantoma care inca salasluieste in casa, femeia imbracata in alb, in rochie de mireasa.”

Antoine pasea grabit pe langa La Ville Fantome, lasand superstitiile sa curga in spatele sau, facand trecerea de la ireal la real, de la cosmar la zi, de la miez de noapte la zori de zi. Lasa in urma lui melodia din surdina noptii, melodie care il acapara usor, lent si psihotic.

Isi opri mersul lent, lasand pantofii mati sa se odihneasca pe covorul de cenusa din fata cladirii.

La doi metri de el putea zari o bancuta, plumburie si mancata de termite si ploi, cu bratele deschise catre el, gata sa il tina acolo pe veci.

Antoine pasi incert catre bancuta adancita in intuneric, lasand tocul sa penetreze si mai mult cenusa.

Aici nu mai exista ecoul ala de acum cateva clipe, aici era alta lume, aici totul era negru.

Peisajul schitat in carbune si creion lasa doar arome bizare sa infloreasca. Macabrul, lumea intunecata si toate ciudatele noptii se gaseau acolo. Printre caramizile sangerii ale cladirii soapte din alta lume se puteau auzi. Sunete bizare si naluci spectaculare, firicele de sange inchegat si adieri ce purtau imagini bizare.

Barbatul isi aprinse o tigara si trase cu putere din fumul amarui, sugrumand cu degetele sale groase cilindrul de hartie alba. Scuipa fumul, lasandu-l sa imbrace cladirea invechita.

O privi curios, scaldand-o in ochii lui negrii, ridicand sprancenele cand o adiere mai puternica ii intarea pieptul, lasand firele de par sa rasara prin camasa.

Nu putea brazda prea bine imaginea de ansamblu, fiind foarte acaparat de cosmarul ruginit din fata sa. Alta lume, alta muzica, alta viata.

Cum ar fi fost sa dizvirgineze holurile sale inguste, sa mangaie ferestrele sale late si neacoperite?

Cum ar fi sa imbrace aroma ei bizara?

Ii venira in gand toate superstitiile despre acest loc…”tampenii, isi zise el.”

Termina tigara si se hotara sa plece. Avea multe de facut. Locul asta era perfect pentru ce vroia el.

Afacerea incepuse sa incolteasca in capul sau din momentul in care zarise locul prima data. Avea sa o cumpere si sa o transforme intr-o statiune. Era perfect. Totul se aseza domol in mintea lui, schita in carbune si creion incepand sa dispara.

Apoi, chiar cand era pe picior de plecare, o zari: toata in alb, intr-o rochie victoriana, cu dantela si cusaturi fine, cu parul intunecat si buzele ca de carbune.

Il privea infometata, regina crudei nopti, aducand cu ea aroma mortii din casa.

Parul sau cenusiu se batea cu adierea de toamna, mainile ei uscate ii faceau semn barbatului sa vina, sa o imbratiseze si sa ii potoleasca setea.

El avea sa se lase in bratele ei, sa ii sopteasca cuvinte bizare, nici de el intelese, sa o iubeasca precum un animal pe podeaua care scartaia.

Pentru Roxana, just for Jill!

Hotarare

M-am trezit in surdina dupa-amiezii. Vitas imi canta un “lulaby” in timp ce cafeaua, inmuiata in fumul de tigara, ma trezeste la realitate.

Inca mai am in minte, si atat de vie, imaginea de aseara. Vasul, marea, aventurile, soaptele si toate pateniile pe mare. Ce frumos ar fi daca as fi fost si eu acolo….calare pe Perla neagra, gata sa merg pana la finele lumii.

Ahh…aventura, cat de mult o nutresc, cat de mult poftesc la formele ei apetisante si cat de mult o aud cand ma striga, frenetic, ca o nebuna, in miezul noptii.

Ma vrea…ma vrea langa ea, ma vrea acolo, ma vrea cu orice pret.

Cotidianul asta ma ucide, lent si dureros. Imi suge toata creativitatea mea, ma lasa rece si gol. De multe ori ma trezesc fara pic de Muza, fara pic de strop….gol!

M-am hotarat!

Trebuie sa continui povestea pe mare, lumea trebuie sa stie cum anume se sfarseste mica aventura a piratilor din apa neagra!

In curand!