Gustul amar al iubirii de-o vara

Isi concentra privirea inlacrimata asupra figurii distorsionate din apa.

In razele mult prea fierbinti ale soarelui din acea dimineata apa parea moarta, ca si cum ar fi fost parasita de orice vietate. In ciuda caldurii intense din jur, plaja era abandonata, lasata in voia sortii, fara ca macar un turist sa isi aseze patura pe nisipul fin si galbui.

Anca privea pentru a mia oara perechea de ochi inlacrimati din apa, nevenindu-i sa creada ca acea figura era a ei. Valuri aproape vizibile o desfigurau in milioane de feluri, lasand de fiecare data o alta fata in apa.

“De ce? De ce a facu asta? De ce acum si de ce asa?”

Ea isi repeta nevrotic intrebarea asta in gand, singurul ei alint fiind lacrimile sarate care isi faceau loc pe obrajii ei palizi, lasand urmele unor linii inegale sa se arate. Parul il lasa incalcit, ghem de sarma aspra, sa ii vina peste ochi, acoperindu-i in speranta ca nimeni nu ii va arunca privirea aceea de curiozitate si mila.

Nu avea nevoie de mila nimanui, mai ales a unor straini veniti pe plaja la distrat. Aici era refugiul ei si nu dorea sa il imparta cu nimani. Dorea singuratatea mai mult dcat orice altceva. Nutrea la vremea ploioasa ce o stia sa vina, lasandu-si gandul sa viseze stropi imaginari de apa spaland-o si in acelasi timp spaland si cosmarurile sale.

Cosmarurile…

Il revedea in ele de fiecare data, cum se intorcea la ea, isi cerea scuze si faceau amor pe malurile transformate in spuma ale marii. Faceau amor si-si lasau corpurile fierbinti sa se atinga, dureri sa se nasca si suspine sa se auda in toiul noptii launtrice.

In apus de soare, la malul marii, cu lacrimi in ochi, ea avea sa mai stea parasita inca o data, pentru a mia oara de el.

Asta visa, ca intr-un film prost dat pe repeat, nelasand-o a inchida ochii si sa se odihneasca cum trebuie.

Oare cand aveau de gand sa dispara toate astea? Oare va mai apuca  sa ii mai simta gustul in gura? Oare mai avea sa ii mai simta atingerea masculina pe trupul ei firav?

Oare…oare…oare!

Si tot nu putea trece peste acest moment, tot nu putea da uitarii ce se intamplase cu ceva timp in urma, tot nu avea pacea sufleteasca si linistea din toiul noptii-cand isi petrecea intreaga seara ascultand Hell is living without you.

De multe ori se gandea ca murise si ajunsese cumva in iad, pedepsita sa isi traiasca vesnic aceasta durere, aceast paradis ruinat si lasat viermilor si mucegaiului.

Sute de gaduri ii sagetau privirea, lasand risipa de durere sa se scurga pe fata-i neatinsa de razele blande ale soarelui.

Intr-un final, rupt de realitate, se trezea mereu cu luna-i batandu-i in fereastra deschisa larg, pasind pe covorul rosu catifelat, indreptandu-se catre piesajul marin, lasand durerea ei sa se cufunde in noapte si incercand sa dea uitarii cosmarului.

Minti criminale. Crima din parc de la miezul noptii

Nori de clestar se raspandeau fara mila pe cerul plumburiu, lasand in urma lor teama si frica de ceva.

Ceva groaznic.

Ceva ce trebuia sa se intample.

Aici.

Acum.

Complexul Tower statea, ca de fiecare data, la locul sau, plin de agitatia si de freamatu-i specific. Cele trei cladiri paralele care compuneau partea de birouri, gazonul atat de artificial crescut pe pamantul bine maruntit, precum si tinerii care lucrau acolo, faceau din acest ansamblu un real tablou. Aparent, totul era la locul sau si nimic din ce era afara nu dadea de gol grozavenia ce avea sa vina.

Tarandu-si pasii grei pe iarba calcata de prea multa lume figurina, imbracata in negru, se deplasa agale catre locul deja stabilit, chiar de o mie de ori, in gand. Isi repetase fiecare pas in gand, nevrotic lasand imaginile ce urmau sa-i inunde mintea.

Copacii din jurul figurinei se leganau agale in bataia puternica a vantului de august, lasand impresia unui mesaj de rau.

Prevesteau ceva.

Dar ce anume?

O pereche de maini albicioase, aproape cadaverice, isi facura loc pe spatarul unei bancute din lemn, cojita de vreme si de prea multe picioare. Venele mainilor stateau gata sa explodeze   intr-o parada de sange si noroi. Degetele alungite, osoase si pline de zbarcituri, se prindeau de marginea bancutei de lemn, precum un cleste ruginit.

Statea acolo si ranjea, lasand din pucioasa ce o avea drept fata sa se vada un singur lucru: o pereche de margele negre sclipitoare si un ranjet galbejit.

Figurina.

Statea si isi astepta momentul, fiind gata de atac in orice clipa.

Acum, dupa saptamani intregi de planificat, de revazut toate detaliile in minte avea de gand sa isi duca la bun sfarsit maleficul plan.

Si nu era nimeni in jur care sa o poate impiedica.

Bogdan ridica clapeta telefonului mobil si privi cu ochi de plumb ora.

- Cacat! isi striga tanarul doar pentru el. Daca intarzii iar ma omoara astia.

Era putin trecut de ora 19:00 si desi asta era o ora in care un om normal venea acasa de la munca, Bogdan abia facea ochi. El nu era un tanar normal si stia foarte bine treaba asta. Abia acum se indrepta catre micul dus din baia garsonierei sale, in speranta ca picaturile semi-calde de apa il vor readuce cat de cat la starea lui normala.

Ansamblul in care locuia de mai bine de doi ani se prezenta destul de bine. O camera mai mare pe post de dormitor, o chicineta asamblata undeva langa hol si o baie destul de incapatoare, alcatuiau mica lui casa. In camera pe post de dormitor se putea observa o dezordine haotica pe care doar o minte incalcita si lipsita de ordine ar putea-o inteleage. Cateva bucati de ziare stateau peste tastatura unui laptop mai vechi.

Cateva din titlurile lor citeau:

“Misterioase disparitii”

“Trupul neinsufletit…”

“Misterele noptii”

“Vocile”

“Satana”

- Cred ca este suficient pentru astazi, ii zise ea Mariei urmarindu-i privirea in speranta ca fata se va da de gol.

In schimb privirea si expresia feteie Mariei ramsera la fel, fara sa schiteze macar un gest mai ciudat. Asteptand parca un raspuns, Andreea accentua:

- Sunt sigura ca te vei descurca de minune! Esti cel mai bun leader al meu si nu am de gand sa te las descurajata cu una, cu doua.

- Stiu…insa e destul de greu, tresari intr-un final fata.

- Stai linsitita, e doar pentru azi. Maine totul va fi la fel.

Fetele mai schimbara doua vorbe despre ce anume avea de gand sa faca Maria in seara asta, dupa care micuta Andreea se deplasa catre aleea principala.

Noaptea se instalase in toata regula in oras, lasand o aroma de balta incinsa in jur. Valuri de fierbinteala loveau fara mila fetele celor iesiti la tigara. Soarele deja era culcat iar in locul sau luna isi facea acum apartia. Domnea peste intreaga noapte, lasandu-si razele sa inunde feeric intreaga zona. Norii disparusera si ei de mult, in locul lor stand acum, falnice si stralucitoare, primele astre ale serii.

Fata privea splendoaea de noapte care se instalase si isi facea planuri pentru o plimbare romantica cu Emil sub clar de luna. Cu siguranta baiatul nu ar fi refuzat o asemena ocazie, mai ales ca o plimbare de acest fel se poate termina destul de bine pentru el.

Aleea principala, in ciuda dalelor divers colorate, se arata plina de praf, lasand mici norisori tulburi sa se ridice la contactul cu tocurile ascutite ale fetei.

Cu cat inainta catre parculetul unde isi parcase masina cu atat lumea iesita la tigara se rarea. Desi cladirile complexului erau inca vizibile lumea disparuse cu totul, de parca o malefica creatura a intunericului ii inghitise. Nici macar zgomotele aparatelor de aer conditionat nu se mai auzeau.

Totul era cufundat in liniste.

O liniste criminala.

O privea cu margelele ei sclipitoare inca din clipa intai. Ii urmarise miscarile de cand parasise multimea de oameni iesiti in pauza. Ii putea adulmeca acum mirosul, aroma aceea de roze atat de indulcita si de provocatoare.

Parca o dorea mai mult acum.

Parca era ceva in mersul si in atitudinea ei care facea figurina sa actioneze mai violent decat avea de gand.

Din spatele tenebrei fete isi scotea dintii galbejiti si privea fara mila la inofensiva creatura are isi facea loc catre masina ei.

I-au zis sa fie totul curat, fara zgomote si fara alte necazuri. Si asa avea de gand sa o faca. Rapid, fara martori si fara alte probleme.

Tocurile ii penetrau adanc solul inca umed de ploile ce fusesera. Parul sau cret ii flutura frenetic in briza fierbinte ce venea din centrul micutului parc.

Zeci de stejari si artari stateau drepti pe marginile aleelor, nelasand privirea ei sa patrunda mai adnac in intuneric.

Desi colindase zona asta de mii de ori pana acum, de data asta ceva era diferit. Era ceva…

Ceva in aer. Ceva care o facea sa isi ridice un semn de intrebae desi nu era cazul.

Dupa cateva cugetari rapide s-a gandit ca este doar imaginatia ei si in curand avea sa fie in drum spre casa, in micuta ei masinuta proaspat achizitionata.

Chiar cand ii trecura toate gandurile cu pricina un zgomot ciudat o facu sa tresara.

Intr-un gest inert isi intoarse privirea catre aleea prafuita.

Nimic.

Statu locului pret de cateva secunde pentru a analiza mai bine sursa zgomotului si cand fu absolut sigura ca era doar o alta lighioana isi continua drumul.

Apoi auzi iar.

Parca ar fi fost un sarpe ce sasaia in continuu.

Ce Dumnezeu putea fi?

Sa fi fost un sarpe?

Nici macar. Nu existau serpi in zona asta.

Si totusi era ceva acolo.

Deja sasaitul se auzea din ce in ce mai accentuat si fata hotara ca este momentul sa grabeasca pasul. Incepu sa infiga mai cu putere tocurile sale subtiri in batatura pe post de alee, in speranta ca va ajunge la masina in cateva momente. In toata graba ei pulsul incepu sa ii creasca, lasand la vedere doua perechi de vene pe gat, pulsand in prostie sange. Inima ii batea de nebuna ca si cum ar fi incercat sa ii zica ca este timpul sa o i-a la fuga, insa mintea ei analitica ii dicta ca totul este un miraj.

Dar ce fel de miraj este asta? Aude atat de clar sasaitul ala infernal si parca mai este ceva. Ceva foarte greu de prins.

O aroma.

Dar nu este o aroma normala, cel putin nu una care aduce a petale de trandafir si lavanda.

Asta este un altfel de aroma. Una morbida.

Aduce a moarte.

Si apoi a devenit clar ce era.

Ceva. Ceva in spatele ei sau langa ea care ii urmarea fiecare pas.

Fata era gata sa lesine acolo, cand simtit o pereche o ochi cum o analizeaza din cap pana-n picioare.

Stia ca este acolo, ori in spatele ei, ori undeva printre copaci, de cand ii simtise respiratia grea asupra umerilor sai.

Vroia sa ajunga cat mai repde la masinsa, insa acum cand certitudinea ca ceva era pe urmele ei o coplesise, nici macar gandul masinii nu o mai incalzea. Isi opri fuga nebuna si se intoarse catre aleea prafuita:

- Daca asta este o gluma proasta, cel care o face va plati. Si nu glumesc, accentua ea in speranta ca un coleg de munca tot incerca sa o sperie.

Isi lasa parul liber pe spate si privi pret de cateva secunde alea intunecata si prafuita lasata in urma. Isi ciuli urchile precum doua antene pentru a capta si cel mai mic zgomot.

Nimic.

“Asa ma gandeam si eu. Oameni fara minte, fac glume proaste!”

Isi scutura nervos umerii si lasa toate gandurile despre urmarire sa o parareasca. Clipi intens de cateva ori dupa care isi intoarse privirea pentru a-si continua drumul.

O sclipire micuta, parca de argint ii trecu prin fata ochilor.

“Cat de ciudat…” atat mai apuca sa gandeasca in acea fractiune de secunda, pana cand efectul socului trecu si simti cum o presiune imensa se elibera din gatul sau. Isi duse mana acolo si cazu pe alea prafuita, cu ochii mari, agitand fara scop bratele.

Sangele se impastie peste tot, facand mici cocoloase negre cu particulele de praf din jur. Firele de par, nu demult aurii, acum stateau manjite intr-un lichid vascos de culoare neagra.

Taietura din jurul gatului fetei era atat de precisa si atat de dreapta, incat ai fi zis ca era desenta cu o carioca.

“Perfect…perfect. Vor fi incantati de mine. Am facut treaba buna si precis ma vor recompensa!”

Figurina isi repeta de nebuna aceste cuvinte in gand, lasand in urma ei un trup neinsufletit intr-o balta de lichid negru.

Banale. I

Isi inchide ochii, lasandu-se mai confuz decat era.

- Mai incet Cristi, ii zice el baiatului care tasta nevrotic langa birou. Nu iti ajunge cat ai stat pe mess?

Parca neasteptand un raspuns imediat din partea colegului sau de camera, se intoarse pe partea cealalta si strase cu putere pleoapele, pana cand in locul luminii si apoi al intunericului aparura pete rosietice.

Afara caldura era atat de intensa incat ar topi si asfaltul strazilor.

Caminul celor doi, cat si restul complexului studentesc, vuia in asteptarea noptii mai putin fierbinte, care nu se mai arata.

Atat de cald.

Si totusi el era confuz in ce anume avea de gand sa faca.

Maria s-ar duce, de fapt Maria nici macar nu si-ar pune o asftfel de intrebare.

Baiatul ii viziona in gand chipul, razand, gandindu-se la expresie fetei sale cand avea de gand sa ii zica. O si audea: “Cum sa nu te duci? Ai stat si ai rabdat atat de mult aici, ai facut atatea sacrificii si acum vrei sa renunti? Esti nebun.”

Radea in continuare in timp ce Cristi era acaparat de discutia lui banala pe messenger. Radea de ea si ii vedea chipul contorsionat al fetei, dand din cap pe un ton nervos si facand ochii cat cepele la auzul vorbelor: RENUNTA.

Cuvantul asta ii penetra acum fiecare gand posibil aducandu-l intr-o stare de lesin deplin. Era cat se poate de pasiv la treaba asta si nimic din ce i-ar fi zis cineva – chit ca era Maria, mama sa, ori alta persoana – tot ca el facea.

“Sagetatorii astia, mereu facem cum vrem,” isi zise el muscandu-si buza de jos, cum facea de fiecare data cand stia ca are dreptate.

Avea dreptate.

Asta era pana la urma urmei. Nu era in stare sa duca la bun sfarsit un lucru. Mereu trebuia sa gaseasca cate o gaselnita mica ce il determina sa renunte cat ai zice STOP.

De ce facea treaba asta atunci?

Sincer, nici macar el nu stia.

Sa fi fost ceva in interiorul sau? Ceva care ii tot soptea treaba asta de fiecare data cand era aproape de ceva?

Nu stia…si pana nu punea mana si se autoevalua nu avea de unde.

- Gata ma, poti dormi linsit, ii zise ironic Cristi ducand focul brichetei la baza, plina de bucati de tutun taiat, a tigarii.

Acesta nu ii raspunse. Se scarpina instinctaul la ureche si ramase cu ochii inchisi.

- Auzi, reincepu celalalt cu un chef evident de conversatie, nu aveai un examen azi sau ceva de genu’?

- Da ma, accentua baiatul intorcandu-se catre el. Da si mie pachetu’, daca tot nu dorm macar sa fac altceva.

- Lasa frate ca asa e viata, zise celalalt aruncand fasii inegale de fum in juru sau.

“Ce idiot! De ce naiba am vrut sa stau si anu’ asta cu el in camera?”

Nu stia de ce anume facuse treaba asta, mai ales ca de ceva vreme – mai exact de vreo 2 ani – nu il mai simpatiza de Cristi. I se parea ca este un prajit, nefiind in stare sa duce o conversatie mai departe de mess, unde era un print al cuvintelor.

Briza de aer fierbinte patrunse prin crapatura geamului facuta de Andrei pentru a da frau liber fumul acumulat in incaperea mica.

Caldura il lovi din plin in obrajii sai palizi, lasand o mica picatura de transpiratie sa se prelinga lin de pe frunte pe buza de sus.

Fum si caldura…

Ce avea de gand sa faca? Se va duce? S-au va renunta asa cum facuse si acum trei ani?

Nici el nu stia raspunsul la intrebarea asta.

Vocile ii dictau altecava, mama lui ii zicea sa se duca, amicii il indemnau la bere iar el ramanea despuiat in fata colegilor sai, revazandu-si cosmarul de fiecare data cand inchidea ochii.

Urmarit. Cladirea din sticla verde.

Cladirea inalta, din sticla verzuie si metal, statea precum un brad viteaz intr-o padure virgina de munte. Batuta locului prin fundatia sa adanca, lucea de nebuna in lumina pala si slaba a micutei luni.

Cerul era destul de limpede, era cerul acela caracteristic unei seri de vara. O caldura tropicala invadase tot orasul, lasand in urma ei frunti transpirate si oameni care se adaposteau acum, in toiul noptii, la racoarea ventilatoarelor s-au aparatelor de aer conditionat.

Umbre neclare invadau mica alee in care el se adapostise. Prevesteau ceva, ceva care avea sa se intample. Inima ii pompa cu tarie sange in venele evidente de pe brate si gat, facandu-le sa pulseze cu tarie adrenalina in corp. Senzatia era atat de intensa incat ii venea sa strige in gura mare, acolo la intunericul aleii, ce anume gandea.

Insa nu era recomandat sa faca asta.

Ei erau pe urmele sale, il vanau preum un vanator isi vaneaza prada.

La cateva strazi distanta mici grupuri de oameni in negru isi faceau aparitia, lent, in soapta, fara a atrage atentie asupra operatiunii lor. In castile transparente din urechile lor se putea auzi vocea taioasa a Generalului, care ii instruia unde anume sa se deplaseze.

-Lent, precum niste feline! Sa nu ne auda nimeni. Ultimul lucru de care avem nevoie este o isterie in masa maine in ziare. Amaratul asta trebuie prins, pana nu divulga tot ce stie. Din cate stim, radarul il prinde undeva pe strada Popescu-Petrache, langa cladirea Sarxus. Vreau sa vad oamenii acolo imediat, priceput?

La indemnul Generalului, grupurile  de oameni au inceput sa se deplaseze in soapta catre locul respectiv. Umbrele lor se strecurau pe strada, lasand in urma lor un sentiment de neliniste si de agitatie ascunsa.

Soldatul isi continua activitatea in spatele cutiilor de metal din aleea intunecata. Stia ca aveau sa il prinda daca mai tinea cip-ul respectiv in bratul sau. Trebuia sa il scoata si trebuia sa o faca fara nici o urma de sange. Altfel era un om mort.

Isi insera rama taioasa a cutitului in mana stanga, putin mai sus pe incheietura. Lama cutitului lucea precum o bucata de staniol in bataia soarelui. Isi stranse cu tarie buzele carnoase, lasand tipatul, ce dorea sa se exteriorizeze cu atat tarie, sa moara. Lama penetra destul de adanc bratul si lasase un mic raulet de sange sa iasa la suprafata. Soldatul lua o bucata de material textil, ce o purta in buzunarul pantalonilor, si acoperi rana proaspata.

Cip-ul zacea la cativa centimetrii de el. Mic, precm o insecta inofensiva, lucea si el de nebun in bataia lunii.

“Ce chestie!” isi zise el in gand incercand sa mediteze la treaba asta. Un cip atat de mic, o bucata nenorocita de plastic ii putea aduce moartea. Ii venea sa rada.

Pasi…pasi se auzeau venind in graba, intr-o tacere macabra, de el. Se apropiau din ce in ce mai mult de locul in care se afla. Inima incepu sa ii bata cu tarie in timp ce creierul sau incerca sa isi dea seama cum anume trebuia sa reactioneze. Daca se navalea peste ei putea risca prea mult. Daca dea de un numar mai mare de soldati? Asta ar fi insemnat un singur lucru: moarte clara. Ce putea face?

“Ahh, desigur! De ce nu m-am gandit la asta mai devreme?”

Lua repede cip-ul de jos si incepu sa se strecoare langa cea mai apropiata gura de canalizare.

“Genial! Nu au cum sa vada daca mai este atasat de mine!”

Arunca repede cip-ul printr-o gaurica din capacul gurii de canalizare si reveni silentios la umbra creata de cele doua cladiri apropiate. Ce avea sa faca acum? Daca statea acolo nu era bine, eventual aveau  sa il prinda si sa il ucida. Pana la urma un dezertor asta primea, mai ales unul ca el, care asistase la ce asistase. Trebuia sa scape cumva de ei, macar in noaptea asta, sa scape de ei pana la venirea zorilor. Apoi se putea deplasa undeva departe de civilizatie, de oras, de lume. Undeva in munti, acolo unde ei nu il puteau urmari. Dar unde sa se ascunda? Era doar in mijlocul unui mare oras, nu avea paduri, parcurile erau mult prea usor de colindat, iar in jur avea numai cladiri.

Cladirea. Acolo se putea adaposti. Era cea mai inalta din zona si cu siguranta le era destul de greu sa il urmareasc acolo. Nu s-ar gandi sa il caute in podul cladirii aleaia in veci. Dar cum sa faca treaba asta?

Iar isi puse creierul la bataie, lansad sentimenul acela de neliniste sa il cuprinda in timp ce adrenalina era pompata cu tarie in corpul sau. Stropi mici si luciosi de transpiratie se lasau vazuti pe fruntea sa, ochii lui ii pulsau cu tarie iar mana ii urla de durere. Taietura pe care o facuse era destul de adanca, cip-ul fiind legat de un grup speciali de muschi din mana stanga.

Poate, daca il gasea pe paznic si il adormea putea avea acces la toata securitatea companiei. Putea sabota camerele de luat vederi si era cu siguranta nedetectabil pana dimineata. Un plan excelent. Acum doar trebuia sa il puna in aplicare.

Se strecura lejer printre cutiile de metal si carton din aleea creata de cele doua cladiri si incerca sa deschida una din usile cladirii de sticla. Era inchisa. Apasa mai cu tarie clanta de metal in timp ce cutitul sau penetra iala argintie. Ponc! se auzi iala care ceda siretnicului soldat. Crapa usor usa, lasand in alee o dara de lumina slaba. Era doar un paznic. Stea cu spatele la usa respectiva, fumand o tigara si privind un monitor aflat din fata sa. Era distrat de filmul pe care il viziona.

“Asta va fi destul de usor! Poate cineva acolo, sus, ma iubeste!” isi zise soldatul imbracat in negru, facanddu-si curaj.

Lasa usa intredeschisa iar la lumina pala ce venea din cladire scoase o sticluta mica si o batista galbejita. Lichidul incolor din sticluta parea maroniu, din cauza culorii sticeli. Varsa aproape jumatate din lichid pe batista galbejita si isi ridica privirea catre usa semideschisa. Inima ii statu in loc in timp ce privea omul barbos, imbracat in negru, ce statea drept in fata lui. Tresari la auzul vocii acestuia:

- Alo! Ce faci aici? Pleaca pana nu chem politia! Ce dracu’ e aia din mana ta? Drogati nenorociti ce sunteti. Mai bine ai pune mana pe ceva de munca in loc sa iti nenorocesti asa viata!

Vocea groasa a paznicului rasuna in intreaga alee, lasandu-i cuvintele sa umple strada goala din jurul cladirii din sticla verde.

Soldatul intinse batista galbejita in mana lui cu degete groase si se napusti peste paznic. Acesta incerca sa mai scoata un sunet insa batista soldatului ii umplu intreaga gura.

Lichidul ametitor ii umplu intreaga gura. Ii simtea gustul amar si nu avu de ales. Il inhala. Ii intra cu tarie in corp si usor-usor in sange. Privirea incepu sa i se incetoseze, in timp ce trupul sau cadea agale peste bratele solide ale misteriosului soldat.

Adormi.

Soldatul rasufla usurat stergandu-si cu o mana traspiratia din cap si de pe frunte, iar cu cealalta sprijini trupul amortit al paznicului. Il trase cu toata forta pe care o mai avea in cladire si trase incet usa dupa el.

Incaperea respectiva era destul de mare. Podeaua era acoperita de o gresie plumburie, iar peretii din fata sa erau trasparenti, lasand sa se vada o mica gradina-bar, amenajata in spatiul patrat din mijlocul cladirii.

Nimeni.

Era singur in intreaga cladire. Doar el si paznicul adormit. Il aseza pe acesta intr-unul din scaunele mari si negre, culcandu-i capul pe biroul de lemn. Isi strecura degetele negre si transpirate in buzunarul camasii paznicului si scoase de acolo o tigara. O aprinse si trase din ea cu putere, lasand fumul aramiu sa ii umple gura.

- Ai gasit ceva locotenente?

- Pentru moment cautam. Cred ca a fost aici! se auzi vocea slaba si pitigaiata a locotementului, care isi mutase telefonul la cealalta ureche incercand sa se streaga de transpiratia ce il cuprinse

- Radarul imi arata ca este acolo. Probabil este undeva in cladire. Inca nu am certitudinea ca este la suprafata sau in adanc. zise vocea groasa a Generalului

- Domnule, aici sunt urme! Este posibil ca soldatul…

- Gura! Nu ii zi numele prostule. Ne poate auzi cineva. Treaba asta blestemata si mizeria asta de om trebuie sa ramana in anonimat!

Soldatul care observase anterior urmele facute in aleea respectiva isi pleca fruntea in semn de iertare. Locotenentul isi intoarse atentia catre telefonul din mana stanga si ii grai Generalului:

- Am gasit urme!

- Foarte bine! zise acesta. Vreau sa il prindeti pe nemernicul ala. Si nu uita locotenent: daca nu reusiti sa il adormiti, il vreau mort. Daca toata treaba asta iese ca la carte te vad cu inca un grad pe haina si un concediu de o luna, platit in avans, in state.

Locotementul zambi larg, isi mai sterse o dara de apa de pe frunte si rasufla usurat. Treaba era ca facuta. Il gasisera. Aveau urme pe alee, radarul indica ca este in apropiere. Totul incepea sa se asambleze precum un mare puzzle. Tot ce trebuia sa faca era sa intre in cladirea inalta si sa il gaseasca. Cat de greu putea fi?

Soldatul fu distrat de zgomotele pe care le auzea din spatele usii.

Il gasisera.

Trebuia sa actioneze rapid daca avea de gand sa scape din treaba asta cu viata. Iar se lasa cuprins de senzatia aceea de cadere in gol, punandu-si mintea la macinat. Trebuia intai de toate sa scape de toate camerele de luat vederi din firma. Cu siguranta erau conectate la o sursa de electricitate comuna. Daca le intrerupea alimentarea avea sa intre in functiune generatorul si camerele erau inutile. Pe generator camerele nu erau alimentate, stia foarte bine treaba asta. Doar invatase in aramata toate trucurile necesare pentru a patrunde nevazut intr-o cladire.

Lasa tigarea sa se stinga de una singura in micuta scrumiera de langa capul paznicului adormit si incepu sa priveasca atent in jur.

“Aha! Acolo trebuie sa fie! Daca nu ma insel alimentarea principala a cladirii trebuie sa vina de la subsol!” isi zise el in gand, indreptandu-se catre o usa launtrica, aflata la cativa metrii de biroul paznicului.

Pasi grabit pe gresia plumburie si se strecura cu repeziciune la subsol. Cobora in graba cateva perechi de scari pana ce dadu de maretul subsoul, care adapostea si sursa principala de energie pentru intreaga cladire.

Subsolul se arata precum incaperea de mai sus, insa in locu gresiei lucioase si a sticlei, gasea aici mirosul acela de statut si de detergent ieftin, zeci de aparate metalice si fel si fel de cutii din carton. Peretii erau plini de un mucegai albicios iar intregul ansamblu arata parca scos dintr-un film de groaza.

Soldatul isi imagina fel si fel de scenarii in mintea sa. Urmarit de un grup de asasini extrem de periculosi, vanat de propria sa patrie, inchis intr-un subsol…putea sa moara acolo, in beci, fara ca nimeni din lumea asta sa isi dea seama de moartea lui. Sotia il astepta acasa, copii ii duceau lipsa, mama lui probabil ca se gandea la el,  in fiecare duminica aprinzand o lumanare in cinstea lui la altarul celor vii.

Nu trebuia sa se gandeasca la asa ceva. Trebuia sa faca toata treaba asta in tacere, sa o faca in asa fel incat sa iasa cu viata din nenorocirea care se abatuse asupra sa.

Vazu cablul care alimenta intreaga cladire. Lua cu grija sticluta maronie din buzunarul pantalonilor si cauta o carpa imprejur. Turna lichidul ramas intr-o carpa si o aseza cu grja in jurul cablului foarte gros de plastic. Lua un chibrit si ii dadu foc. Carpa de aprinse imediat, lasand un fum maroniu spre negru sa coloreze aerul din jur. Plasticul rosietic al firului gros incepu sa se topeasca cu o repeziciune pe care numai la un cub de gheata lasat la soare o vezi. Ardea si cu cat ardea mai mult cu atat cadeau din el bucati mai mari de plastic. Fumul deja incepu sa acopere aproape intregul subsol, amenintand sa intre in contact cu unul din senzorii de incendiu. Cand era cat pe ce sa porneasca alarma insa, cladirea isi opri brusc zgomotul si pret de cateva secunde totul se cufunda in bezna si liniste.

Nimic.

Soldatul ramase locului in timp ce generatorul incepu sa zguduie cutiile din incapere. Totul reintra in normal cand acesta incepu sa realimenteze cu curent intregul complex.

Soldatul se indrepta satisfacut catre iesire. Urca in graba scarile care duceau iar la incaperea cu pazicul adormit. Isi apropie mana de clanta usii insa o voce pitigaiata, soptita si adresata unor zgomote de picioare, il facu sa se razgandeasca.

Il gasisera.

Erau acolo, in spatele usii, incercand sa se imprastie precum o ciuperca in intreaga cladire. Nu reusea sa desluseasca exact ce vorbeau ei, insa era sigur ca vocea aceea pitigaiata era a Locotenentului. Trebuia sa faca ceva, trebuia sa gaseasca o cale de scapare. Nu putea sa intre acolo deoarece ar fi dat de el. Insa, putea sa urce pana la mansarda cladirii, pe scarile astea de urgenta. Daca era destul de rapid nici macar nu si-ar fi dat seama ca era acolo.

Scarile de incendiu erau extrem de intunecate si aduceau cu scarile din blocurile vechi. Aveau palierul lung si ingust, scarile erau mari si la fel de inguste. Alimentarea pe curent alternativ nu era suficient de puternica sa lumineze cum trebuie si scarile de incendiu, energia fiind indreptata in esenta catre serverele companiei. Totul aici era cuprins de un semiintuneric, adacand iarasi cu un scenariu dintr-un film de groaza.

Soldatul incepu sa urce cat mai silentios scarile din beton mozaicat. Pasii sai rasunau adanc in linistea din jur. Urca scarile gafaind si lasand pe bara lor dare de transpiratie. Pantalonii sai negrii ii vajaiau din cauza frecarii, iar rana ii pulsa si mai tare. Venele de pe brate si gat devenisera atat de evidente incat ai fi zis ca erau gata sa pocneasca. Urca in graba, incercand sa nu faca prea mult zgomot, lasand in urma sa acea senzatie de nenorocire, persecutie si de amaraciune. Urmarit precum un animal valoros, vanat precum un porc mistret, soldatul incerca sa isi tina taria si sa nu cedeze.

Era un moment critic in viata lui, cand avea sa aleaga intre viata si moarte. Oboseala, rana, amaraciunea din el si viata care i se aseaza incet-incet in fata ochilor il indemnau sa renunte. Insa nu vroia sa faca treaba asta, nu vroia sa renunte atat de usor la viata pe care cineva de acolo, de acolo de sus i-o daruise. Stia un singur lucru, un singur lucru care il invatase in aramata. Sa nu renunte. Treaba asta era inscripitonata in mintea sa, de parca ar fi fost zgariata acolo cu un fier incins.

Pasii incepura sa apese din ce in ce mai mult pe scarile mozaicate si pline de praf , gatul i se uscase pana la refuz iar oboseala era atat de mare incat era gata sa pice in orice moment. Nici macar nu stia la ce etaj era, s-au cat de mult trecuse de  cand auzise vocile soptite din spatele usii respective. In fata lui avea decat un singur lucru: usa care il va adaposti pana dimineata.

Inca putin si pica. Deja nu mai era in stare sa mai urce. Trebuia sa se opreasca, altfel ar fi cazut. Trebuia sa faca treaba asta altfel ar fi facut un atat de cord pe scari, incercand sa ajunga la mansarda.

Se opri.

Trase adanc aerul acela statut si isi indrepta privirea catre scari.

Nu mai erau.

Disparusera iar in locul lor statea o usita micuta, de aproape un metru si jumatate.

Mansarda.

In sfarsit ajunsese acolo. Zambi si trase cu  ultima tarie de usa mansardei mult cautate.

- Nimic! Absolut nimic! zis Locotenentul Generalului

- Probabil si-a scos cipul si l-a aruncat in canal.

- Tot ce se poate Generale. Am cautat in toata cladirea. Paznicii nu au vazut nimic, femeile de servici la fel. Chiar au intrebat si un grup de oameni ce lucreaza pe noapte. Toti au zis ca nu au vazut nimic.

- Sper ca totul a fost discret, nu?

- Absolut! Am trimis soferul. Nu este imbracat in bezna. Are uniforma de politist. Au zis ca nu!

- Nu-i minic Locotenete! Vom pune noi mana pe el. Cred ca se ascunde acum…undeva aproape. Insa nu ma descurajez. Vom pune mana pe el. Este un om periculos si nu trebuie sa ne scape. Va vreau inapoi la baza! La orele saptesprezece sa te prezinti la mine in birou. Avem ceva de discutat.

In timp ce soldatii paraseau la intunericul noptii cladirea veche, din caramida, o femeie fuma si privea la ei prin sticla verzuie a cladirii de langa cea veche. Aceasta se uita crucis la oamenii in negru pe care ii zarea parasind zona si ii striga unei colege:

- Auzi fa Lenuto? Fa da ce-or fi cu astia? Ce doamne iarta-ma au de-s in pijamalele alea negre?

- Nu stiu fata mea! Poate au un test…ceva. Zic si io acuma, na! Fi-su lu’ Marta, vara lu’ Lica este in armata si cica, imi zicea mie asta, ca mereu au teste da-stea noaptea, ca sa nu puna lumea in panica.

- Ooofff maica! Auzi Ioaneee, maaa scoala ma baiete, pana nu vin astia si te vad asta!

- Lasa fa omu sa doarma! O fi si el obosit, ce vrei!

Intregul parter rasuna de vocile pitigaiate ale femeilor de servici. Paznicul inca dormea dus pe biroul de lemn, iar gresia plumburie inca stralucea in lumina pala, produsa de generatorul cladirii din sticla verde.

Dilema

Privea extenuata geamul aburind si isi imagina cum ar fi fost daca…

In fiecare zi, in fiecare seara, isi punea aceeasi intrebare: ce ar fi fost daca? De cand se intamplase evenimentul respectiv nu mai avea pace de nici o culoare. Ar fi dorit sa fie altfel, sa nu aleaga, sa aibe ambele lucruri.

Insa, viata este ciudata in felul ei de a fi si nu ne daruieste mereu tot ce dorim. Nici cand am vrea, nici cand am putea avea lucrul respectiv.

Cu parul ei ars si nepieptanat, Sarah tragea cu o pofta nemarginita din cancerul amarui si inecacios. Lasa in jurul sau fasii aramii de fum, trantindu-si pleoapele la intervale fixe, meditand, incercand sa nu bufneasca iar in lacrimi, privea si nu stia la ce anume se uita.

Mirela!

O stia de mica, erau prietene bune si nu s-ar fi gandit in veci ca poate simti ceva mai mult de atat pentru slabuta fata. Cand s-au sarutat prima oara, Sarah a fost cuprinsa de o repulsie atat de mare incat ii venea sa vomite tot ce mancase timp de o saptamana. A urmat perioada aceea de neliniste si de stres, in care nici una din fete nu stia cum sa reactioneze. Desi se stiau de ani buni, chiar de mici copile, atunci nu si-au vorbit timp de o luna. Sarah nu era gata sa admita ce simtea pentru fata, iar Mirela nu era sigura pe sentimentele prietenei sale.

Se gandea la ea, noaptea, tarziu, in linstea camerei, cand Andrei isi punea mainile sale musculoase peste trupul sau firav. Cand era penetrata de baiat gemea adanc ca si cum peste ea ar fi fost Mirela, ca si cum sanii lor s-ar intalni la mijlocul drumului, lasand urme de transpiratie sa curga peste trupurile lor flamande de erotic.

Invaluita intr-un ghem de sentimente bizare, aproape nesimtite pana atunci, se simtea confuza, prinsa intre doua lumi. Una unde era acceptata de toati si alta in care ideea de relatie cu alta femeie cu era acceptata din start. Ciocanul triunghiului amoros in care intrase involuntar apasa pe inima ei, lasand dare de sange portocaliu.

Andrei!

El a fost si va fi mereu cel mai important din viata ei. El a fost primul, el a fost alpha si tot el a fost omega. Cel care a aratat-o lumii, cel care a reusit sa o scoata din paienjenisul primejdios in care intrase in anii cruzi ai facultatii.

Stia ca el o iubeste, chiar si acum dupa ce aflase de relatia celor doua fete. Fusese curios la inceput, insa a acceptat sa isi imparta iubita in pat cu o alta femeie. Au patat in sange si transpiratie asternuturile fine din bumbac egiptean, lasand gemete stinse in tot apartamentul. O mica orgie, urmata de  sarutari patimase si dorinte atat de ascunse, incat nici ei nu stiau ca le au.

Pentru Andrei, toata treaba asta a fost un experiment demn de nota zece. A reusit sa vada si sa simta atingerea unei alte femei, sa simta cum este sa fii in interiorul alteia, far a avea teama ca Sarah va afla ce facuse.

Insa, precum orice alt triunghi amoros, laturie au inceput sa se cutremure lasand in urma un moloz de sentimente si de cuvinte dureroase. Sarah era confuza pe sentimentele sale, Mirela o iubea la nebunie pe fata devenind din ce in ce mai geloasa iar Andrei nici macar nu vroia sa auda de asa ceva. El o dorea pe Mirela, insa o iubea pe Sarah si oricat de mult testosteron ar fi avut in sanagele sau, tot nu era dispus sa isi imparta sufletul pereche cu alta.

Asta este dilema fetei. Prinsa intre doua lumi, fara sa simta ca apartine uneia din ele, lasata prada unor dorinte reprimate, sta acum la marginea geamului si meditaza adanc la ce va fi. Cum ar putea sa impata asa ceva? Cum ar putea sa isi dea seama pe cine iubeste cu adevarat cand inima ei ii spunea ca ii iubeste pe amandoi?

Mii de intrebarii ii navaleau gandurile nelasand-o sa mai gandeasca asa cum trebuie. Acum, acolo, la apus de soare, in spatele draperiei sale portocalii, invaluita intr-o mantie de fum de tigara stropita cu arome de liliac, Sarah privea minunatul apus, lasandu-si inima sa apuna odata cu el.

Otrava

Ma priveste!

Mereu langa mine, in mine si sub mine. O forta omniprezenta, malefica, ce imi vegheaza fiecare miscare pe care indraznesc sa o fac.

Privirea, privirea aceea intunecata a ochiului de smoala sta si ma pandeste in fiecare secunda din noapte.

Nu am somn. Incerc sa inchid ochii, sa imi cobor pleoapele si nu reusesc sa vad decat intunericul si frica care sta sa iasa.

In locul ochilor mei castanii acum stau picaturi de smoala, negra-albastra, care se prelinge pe obraji precum lacrimi de tristete.

Otrava….otrava care se zbate in mine si vrea sa iasa la suprafata. Fiecare bataie a inimii este una cu ea, fiecare suflu al meu este unul cu ea. Totul se leaga de ea, precum o supa primordiala care conduce tot ce am eu si tot ce fac eu.

Otrava vrea sa iasa din mine, sa ma infecteze si la suprafata, sa corodeze si sa ma umple de pustule. Vrea sa scape de inchisoarea de carne in care a fost bagata. Vrea sa atinga, vrea sa guste…vrea sa vada.

Ma vad in oglinda cenusie, la putin dupa miezul noptii si nu ma mai recunosc. Unde sunt? Ce s-a intammplat cu mine? De ce in locul castaniului am acum doua picaturi de smoala?

In baia semi-luminata, in mirosul acela specific de gel de dus si pasta de dinti, simt cum inima-mi zbate nebuna in torace.

Cad de durere pe gresia galbejita si umeda si ma las cotropit de forta neiertatoare.

Iar otrava…si de data asta va reusi sa scape. Nu trebuie sa o las, trebuie sa o tin in mine, sa o inchid pe veci si sa o fac parte din mine asa cum a fost si pana acum.

Imi lipesc mainile pline de transpiratie de geamul din perete si gem, sprijinit de calorifer, strangandu-mi cu putere ochii, in speranta ca durerea va fi mai mica. Insa nu este mai mica. Este mare, din ce in ce mai mare si nu ma lasa in pace. Simt cu gatul imi este invadat de un gust de carbune, un gust amar, un gust de otrava. Ma privesc in oglinda, sa vad cum esenta raului se scurge din mine incet-incet.

Ochii imi curg in continuare in smoala, iar din gura imi ies firicele intunecate de otrava. Este aproape.

Nu trebuie sa o las afara. Trebuie sa stea acolo, sa fie una cu mine.

Dar nu o pot opri!

Secundele deja par veacuri iar patura de negreala devine din ce in ce mai mare, acaparand intr-un mod amenintator aerul din jurul meu. Privesc cu ochii mei de smoala cum in jurul meu leviteaza raul, otrava…esenta intunericului.

Picatura cu picatura, firicel cu firicel, fiecare celula imi este eliberata de intuneric.

Doare, doare mai mult decat orice altceva pe lumea asta. Nu exista un termen care sa compare ce simt in acest moment. Parca miliarde de ace microscopice au fost incinse si infipte in fiecare celula a corpului meu.

Dar….gata. A iesit, a iesit toata negreala din mine.

Oare ce urmeaza dupa?

Centurista

S-a urcat in autobuz mai obosita decat se culcase. Pungile maronii de sub ochii ei o dadeau de gol chiar si prin machiajul strident, de culoare mova. Parul ii statea sarma din cauza nenumaratelor tendative de al schimba.

Se uita in jur cum se uita altii la ea. Un feedback ciudat: ei se holbau la ea, iar ea se holba la ei, stramband din nas. Fel si fel de expresii pe fetele oamenilor care o zareau pe micuta centurista. Femeile in varsta strambau din nas dezgustate, mai mult pentru felul in care arata tanara, decat pentru presupusa ei meserie. Barbatii se holbau la ea precum niste holtei abia treziti din copilarie, asteptand cu nerabdare fructul zemos al sexului frumos.

Fata isi lasa ghiozdanu,l pe care il tot cara cu ea, pe un scaun pentru a fi sigura ca va ramane al ei si se indepta catre iesire. Isi lua o cafea cu lapte si un pachet de Kent lung si incepu sa traga cu sete din tigara in timp ce stingea fumul cu picaturi maronii, dulce amarui de cafea cu lapte. Inca mai avea in gura gustul acela de penis in semi-erectie si sperma de barbat batran. Se saturase sa i-o tot traga lu’ Marius, deja de 3 ani de zile ea era singura curva la care omul apela. Roca banuia ceva, insa nu era sigura pe sentimentele lui. Trebui sa fie sigura, si daca era sa fie asa cum banuia ea, nu trebuia sa se mai intoarca in acest oras in veci.

Meseria ei nu ii permitea sa faca asa ceva, sa se indragosteasca sau pe de alta parte sa aibe un iubit. Totul trebuia facut cu inima rece.

Isi amintea de seara trecuta. Aroma aceea de transpiratie combinata cu fum de tigara si motel ieftin. Pensiul, inca potent, al lui Marius care tot incerca sa ii schiteze pe fata o dara de orgasm. Roca nu venea atat de usor. Atatia ani de sex     i-au lasat vaginul destul de elastic, incapator si greu de satisfacut.

Simtea penisurile trecute prin ea de fiecare data cand facea dus, cum o penetrau fie prin crapatura ei profesioanala, fie prin gura sau prin spate. Le simtea peste tot, mereu, fara incetare cum o urmaresc si o bantuie pentru faptul ca este o femeie de moravuri usoare. O curva, o prostituata, o tarfa nenorocita care nu are altceva mai bun de facut cu viata ei. Se simte murdara, plina de sperma jegosilor care      si-au dat drumul pe ea, lasand dare albe sa se prelinga pe sani si coapse.

Tragea din tigare cu pofta si privea la un cuplu de tineri care se sarutau cu patima pe banca din fata ei. Ce nu ar fi dat sa fie si ea acolo, in locul acelei tinere, sa aibe inocenta ei. Atunci o putea alerga el doar pentru a pune mana pe fecioria ei, acum insa barbatii o plateau pentru ce stia sa faca. Un schimb, mereu un troc in orice ar face. “Ce banal si totusi destul de clar!” se gandi ea analizandu-si mai bine perpectivele.

Si apoi zgomotul atata de cunoscut al motorului o facu sa tresara. Gata cu visarea, e timpul sa traim viata asta, asa mizera cum e ea! isi mai zise ea tragand un ultim fum si stingand tigarea cu tocurile sale subtiri.

Domnul Celofan

Transparent, subtire val de plastic ce ma inconjoara…

Trasar in miez de noapte, trezit sub cosmarul fructelor sale putrezite. Milioane de omizi paroase, unele strivite intr-o mazga verde, stau si creeaza o masa omogena pe suprafata sa.

Oamenii din jur trec si rad, unii nici macar nu bag de seama. Ei vad doar celofanul, nu si ce este sub valul de plastic.

Imi privesc destinul transparent, fortat sa fiu un vesnic nimeni, nevazut si neiubit, cu teama ca voi muri acolo fara ca cineva sa ma bage in seama.

Asta este destinul meu, al domnului Celofan. Poti trece prin mine, poti trece pe langa mine si nici macar nu iti vei da seama ca sunt acolo (Chicago, The movie)

Captivat de sunetele mereu prezente in preajma mea, strig. Strig si astept un raspuns.

Nimic.

Toata lumea priveste nedumerita in jur, fara sa isi dea seama de unde a venit acel zgomot. Ce sunt? Cum scap de valul de celofan care ma topeste din ochii lor?

Vreau sa devin iar carne si oase, gol in fata lor, sa ma plimb printre ei si sa ma lovesc de ei.

Atinge-ma, sa stiu ca exist…sau lasa-ma asa, sa mor!

Este in mine, in tine…in noi toti!

Stiu multe, poate prea multe pentru mintea mea cruda si neformata. Am aflat orori care ar trebui lasate in pace, am trezit demonii lumii si am calcat pe drumul plin de nisip fin si invelit in ceata albastruie al pacatului.

Cale de intors nu am, cum nici de scapare. Nu exista nici pentru mine, nici pentru tine.

Suntem damnati!

Am primit cand eram doar trupuri goale, o binecuvantare, insa am pangarit numele sfant, am luat pacatul in gura si l-am savurat. Precum un baton de ciocolata, precum fumul inecacios al unei tigari sau precum valul de ameteala al bauturii, ne lasam scaldati in pacat si in cel de la care vine pacatul.

Ii simt aroma bolnava in fiecare zi pe pielea mea fina.  Imi privesc ochii, iar in locul lor stau doua pietricele maronii de sticla. Sunt goale! Astept sa vina ceva sa le umple, sa ma faca sa sclipesc, sa plang sau sa sufar.

Dar…nu vine!

Tot astept, astept si iar astept…insa in zadar. Nimic nu vine sa imi arate calea. Sunt numai eu, gol, in fata unei oglinzi patrate si pline de puroi.

Imi adulmec mirosul de putregai ce vine din interiorul meu. Simt cum isi misca miceliile prin mine, cum ma violeaza si ma face sa crap. Parca totul pe mine crapa, pilea, parul imi cade, ochii raman de stana iar glasul nu il mai recunosc.

Unde este forta pe care o tot astept, forta care trebuie sa imi arate calea buna? Cum alung pacatul din mine? Cum il scot?

Vreau sa fug de el, departe, sa ii uit aroma si sa pot sa privesc iar prin ai mei ochi.

Asa ca ma trezesc departe, pe un dum de munte, inconjurat de brazii inalti si puri. In jurul meu este doar un amurg splendid cufundat intr-o aramie covertura parfumata. Inspir adanc puritatea din jur si incep sa alerg prin ea. O las sa ma patrunda, sa ma improspateze, sa ma readuca la viata. Vreau sa imi arate calea cea dreapta. Alerg la nesfarsit pe poteca de beton, alerg fara teama, alerg pana cand rauri de apa curg de pe mine.

Dar iar vine!

Tot el si vrea sa ma acapareze din nou. Nu trebuie sa il las. Trebuie sa fug si sa fac cumva sa scap. Aroma aceea specifica de mucegai se face iar simtita, pielea iar  mi-o simt in descompunere…

Ce sa ma fac?

Ma arunc in gol!

Pe langa drumul asfaltat, gasesc o scapare. Acolo poate nu ma va putea urma. Poate asa voi scapa de pacat.

Cad. Cad iar si iar, pana cand lovesc varfurile ascutite ale unor molizi. Ma rostogoesc in aer, deaspura lor precum un acrobat experimentat, lasadu-mi picaturile de sange sa ude, intr-o ploaie scurta, varfurile rasinoase.

Iar cad.

Capul mi se aseaza brusc pe o perna de pietre. Crapatura din cap incepe sa faca loc unui mic rau.

Nu am murit. Imi simt trupul in durere, asta inseamna ca sunt inca viu.

Stau acolo, acoperit de o patura verde din spini de molid. Covertura albastra a muntelui incearca sa ma cuprinda si ea, parca sa ma ascunda acolo, sa ma faca parte din ea. Iar adulmec aroma aceea pura de munte.

Ma simt iar completat. Ma simt bine, ca si cum as fi fost exorcizat de tot raul din mine.

Apoi iar il simt! Mirosul ala de mucegai cum ma inveleste intr-o nebula infinita. Captiv in veci in el, fara de scapare.

De ce? Cum de ma gaseste de fiecare data? Ce sa fac sa scap de el? Cu ce apa sa ma spal pentru a-i scoate mirosul din mine?

Si atunci imi dau seama!

Da, da! Asta e. Cum de nu m-am gandit la asta pana acum? Nu pot scapa de el.

Pacatul este etern. Este parte din mine, din tine, din noi toti. Ne pandeste, ne indeamna si ne ademeneste. Pacatul ne arata drumul catre cunoastere, caci cum altfel poti cunoaste ceva, daca nu incerci? Este parte din noi, nu putem trai fara el. A-l nega, inseamna a trai in intuneric. Drumul sau este alunecos, uneori necesar, de multe ori tragic. Dar nu il negam, il pocaim. Alegem alta cale si pastram pacatul aproape de noi. El este parte din noi, noi suntem parte din el. Nu putem fugi de el caci nu suntem Intruchiparile. Noi suntem Reflexiile Intruchiparilor. Aratam ca ele, insa traim diferit!