Marionetele

Le vad fetele chinuite in fiecare dimineata. La primele raze de soare, si alea inca ascunse printre fasiile de nori, oamenii misuna peste tot, fiecare catre locul de munca. Este un sentiment ciudat, o ora de amurg in care totul pare legat. Nu mai exista aglomeratia aceea specifica, exista doar imaginea de ansamblu.

Ma lovesc privirile lor adormite, ochii rosii si cearcanele de sub ochi care stau sa explodeze. Impietresc cand vad sila cu care merg agale si fara vlaga catre “plantatie”. Sunt doar marionete intr-un joc mai elaborat, marionete legate cu lita invizibila. Nu exista ceva mai tragic decat imaginea asta. Fara sa mai aiba judecata de vigoare si fara sa mai poata actiona in voie. Condusi de o forta  invizibila, se urca in metrou si pornesc catre scaunul de care nu se vor desparti toata ziua. Ajung acasa si isi constrang si mai mult viata, lipsita de sare si piper.

Imaginile plastice ale lor imi lovesc ochii precum un bici si imi lasa un zambet amar sa capete contur pe buzele mele vinetii. Ochii mei sclipesc negricios in lumina pala a neoanelor din metrou. Mirosul acela matinal de metrou, combinat cu aroma ifetina de parfumuri contrafacute si transpiratia muncitorilor abia treziti, te trimite in alta lume. Daca as fi intr-un metrou mai vechi m-as simti intors in timp cu zeci de ani.

Atat de robitica este miscarea lor, atat de previzibila este actiunea lor si fiecare gest pe care il fac. Parca ar fi condusi de aceeasi voce, ca si cum un dirijor ar sta pe un pedestal si ar conduce in cor intregul metrou, plin cu marionete.

Atele invizibile se intind precum o panza matasoasa in tot trenul. Face parte din eterna viata. Dormit, mancat, spalat, muncit si de la capat pana cand sunt mult prea uzate marionetele pentru a continua. Atunci lita prinde alta marioneta, proaspata si lasa vchea marioneta intr-o camara intunecata, plina de mirosul acela de mucegai pentru a putrezi acolo. Tarana in tarana si praf in praf!

Intr-un fel ma simt diferit de ei, diferit fiindca umblu in lumi pe care ei nu le vor umbla in veci, aud sunete ce ei nu le vor auzi in veci si vad lucruri pe care ei nu le vor vedea. Ma simt dezlipit de sistemul din care fac parte, ma simt altfel, puternic, independent, cu propria mea vointa.

Insa privesc in jurul meu.

Atent.

Ma uit atent la ce este langa mine.

Gem!

Vad lite prinse de bratele mele, lite care pana acum nu erau acolo sau daca erau nu le vedeam.

Cum se poate asa ceva? De ce nu am prins asta? Cum de am devenit o marioneta?

Cand credeam ca sunt mai diferit de ei…mi-am dat seama ca sunt exact ca ei. Prins de atele invizibile ce trag de mine precum un cal trage de o caruta. Fara mila, pana cand toate incheieturile mele se vor uza si voi fi mult prea corodat pentru a putea continua aceasta parada caraghioasa. Inevitabil voi deveni o marioneta parasita intr-o debara mucegaita, lasata in intuneric.

Bronz

Urc in fuga scarile care par a nu se mai termina. Gafai atat de tare, incat simt aerul cum imi paraseste plamanii. Rotundul infernal al acestora parca nu se mai termina si iar ma simt adus inapoi in iadul existentei mele. Peretii albi, scorojiti, patati in fel de fel de inscrieri nu fac decat sa puna presiune pe imaginea satanica ce imi invaluie ochii. Lumina pala a neoanelor si mirosul caracteristic imi aduc aminte de vremuri de mult trecute.

Suntele ale unei lumi stinse imi invadeaza gandurile si aud durerea oamenilor de atunci. Ani de tortura si chin imi surand in gand precum o melodie vesela care ma face sa tip. Insa oricat as incerca sa gem, nimic nu poate trece de surdina lasata in jurul meu, precum o ceata bolnava. Imaginea scarilor criminale imi fuge din fata ochilor si in locul ei vina alta, una mai inspaimantatoare.

Ma vad aventurier, catarandu-ma de un munte acoperit de zapada. Picioarele mele goale se lasa cuprinse de fiorul neplacut al zapezii. Atingerea ei este suava, insa doare. In curand imi va cuprinde tot corpul. Urc fara oprire imensul conglomerat de piatra, pana cand ajung la varf.

Aici totul este diferit. Nimic nu se compara. Melodia aceea venita dintr-un iad trecut iar ma invadeaza si ma face sa cant odata cu ea. Vocile dublate din compozitia ei sunt precum o panza argintie care ma leagana in apus de soare. Blanda si interzisa este atingerea sa.

Imi las parul prada vantului haotic, ce loveste cerul precum un bici loveste calul ce nu asculta. Sunete rupte dintr-o furtuna trosnesc in jurul meu, lasand soarele sa se ascunda la poalele marelui munte acoperit de nea. In absenta sa, Luna se face vazuta, toata misterioasa si plina de farmecul acela irezistibil. Ma lasa sa vad acolo, departe, la poalele muntelui…micul de sat de bronz.

Micutul, cu casute din lemn si paie, este invaluit in bronz. Precum o piesa de arta care nu vrea sa fie vatamata de anii ce vor trece muritor peste ea. Oamenii, animalele si plantele sunt toate stropite cu lichidul vascos argintiu. Cat de ciudat este imaginea asta, si cat de ciudat este faptul ca eu am nimerit aici, in varful muntelui, lasat sa vad asa ceva. Oare ce inseamna asta?

Simt apropierea cuiva langa mine. Suflul ei imi bate in ceafa si pot auzi de la cativa metrii inima, deloc silentioasa, a sa.

Imi intorc capul.

Ea, o micuta argintie, plina de farmec.

Nu pot rezista si o intreb:

- De ce?

- Hai cu noi! raspunde ea zambindu-mi

- Dar nu pot! Voi sunteti acoperiti cu…

- Shh! Suntem vesnici. Traimi aici de cand s-a faurit lumea si vom fi aici pana la sfarsit! Vesnic…singuri…fara sa fim deranjati!

- Adica…sunteti nemuritori?

- Darul vine mereu cu un pret! Insa singuratatea nu este atat de grea cum pare!

- Nu pot, as vrea, dar nu pot. Ce imi zici tu este destul de tentant, insa…

- Inima ta bate inca tanara in pieptul tau, batrane. Acesta este rasunsul tau final?

- Mda!

- Fie!

Isi flutura mainile in jurul meu si intr-o clipa ma trezesc exact acolo, pe scari, incercand sa ajung acasa. La urmatorul etaj imi vad trupul obosit in oglinda: 70.

- Eeeheee…parea o oferta buna nu? Mereu tanar. Da’ lasa, moartea, cand va veni si la mine, imi va aduce pacea aia pe care o tot caut!

Vocile

Crucea statea rasturnata, patata de sangele fetei sfasiate. Atarna pe perete, intr-un fel satanic, aducand la suprafata toate rautatile din apartament. Imaginea era una biblica, intr-un mod bizar o imaginea rar intalnita acolo.

Baiatul statea aplecat, cu privirea inclestata in rosu asupra trupurilor insangerate ce se scurgeau haotic pe covorul argintiu. Picaturile de sange se transformau din ce in ce intr-un rau de sange, lasand incaperea sa fie patrunsa de un sunet salbatic, de o chemare uitata.

Raul…era acolo, atat de prezent incat putea fi simtit in aerul din imprejur. Totul atat de fantasmic, ca si cum un cosmar ar fi coborat peste el. Isi privea in scarba mainile manjite in esenta acelor tinere, tinere care acum au plecat din acest taram…undeva mult mai bine decat aici.

Nu intelege de ce a facut asa ceva. Nu a inteles niciodata de ce, de mic copil, a avut aceasta atractie catre o parte intunecata ce statea pana nu demult latenta in adancul sau. Ceva a intervenit si a facut ca ea, partea intunecata, sa iasa la suprafata si sa il acapareze.

De ce acum? De ce aici?

Intrebari, intrebari…doar tipete acoperte de vocile din capul sau. Vocile, care ii cantau noaptea soapte macabre, care il indeamna catre partea asta intunecata. Vocile care nu se mai opresc si mereu il aduc acolo de unde nu mai poate scapa. Oricat de mult ar incerca parca tot acolo ajunge, in acelas loc, vanat de ceva sau de cineva. Se simtea precum un animal, un animal urmarit de vanatori, un animal care se vede prins intr-o capcana si face orice pentru a scapa de acolo. Lanturile singuratatii si ale deznadejdei se prind de gatul si de mainile sale precum se prinde lipicul de hartie. Nici o forat umana sau supranaturala nu il poate scapa de stransura lor. Este peirdut, vesnic prizonier al unor voci care ii vor dicta intreaga existenta pana cand focul intunecat al raului sau interior il va nimici si transforma in cenusa.

Mai priveste o data cadavrele celor 3 fete…lasate acolo, langa canapeaua nu demult verde, acum rosietica.

- Nimic…nimic in mintea mea si in jurul meu! isi sopeste el

Cadavrele trebuie aruncate undeva. Trebuie sa faca curata in casa. Daca vine cineva la el si vede sangele? Ce or sa zica prietenii lui de treaba asta?

Chiar cand ar fi crezut ca totul este cat se poate de linsitit in incapere un fior rece il trecu si il facu sa isi mai indrepte privirea catre cele 3 fete. Abia acum deschideau ochii pentru prima oara.

Intaiul somn poate fi destul de dificil, insa nu exista repercursiuni. Totul se pare ca a mers asa cum o planuise de la bun inceput. Fetele isi intoarsera privirile intunecate catre el. Acesta le zambi bolnav zicandu-le:

- Dragele mele…aici incepe calatoria voastra!

Momente

Nu exista cale de intoarcere! Drumul este deja strabatut. Precum un GPS, setat de la bun inceput sa te duca undeva, asa ma gasesc si eu, deja pe carerea asta ciudata care nu imi da pace. Oare voi gasi pacea pe care o tot caut cu inversunare? Ma tot intreb asta, in timp ce strabat in talpile goale drumul prafuit si ma las patruns in talpi de vita salbatica crescuta pe pamantul umed. Fanstame ale trecutului ma trec, imi invadeaza visele si nu ma mai lasa sa dorm. Daca as cunoaste secretul as face in asa fel, incat as scapa dintr-un foc de ele si de greutatea pusa atat de crud pe umerii mei fragili. Nimic nu este mai dificil decat asta!

Viata este o creatura ciudata! Imi arata coltii cand ar trebui sa-mi zambeasca si imi zambeste cand ar trebui sa-mi arate coltii. Tesutul timpului se dizolva in jurul meu, lasand doar frimituri din ce ar trebui sa fie. Daca este un vis, o tornada de idei si de fantasme…de ce nu am somn? De ce nu am pacea pe care o tot caut? Curentii de aer imi vajaie in cap si imi transforma puritatea in amestec. Murdar, nehotarat si amarat este gandul meu…cine il poate purifica?

Incerc, intr-un efort inutil, sa ma prind de liana care nu ma mai poate tine. Toate cele pamantesti care se tin de mine ma fac mai greu si natura insasi imi refuza dorinta. Varful muntelui pare atat de greu de atins, atat de departe, atata de ireal. Traiesc intr-un etern cosmar, in care fiecare cuvant este o vorba desarta, fiecare efort este inutil si fiecare dorinta este o crima. Nimic nu poate schimba impletitura haioasa a vietii. Nimic!

Zeul

Soarele aproape ca si-a scapat dintii din tenebra noptii si incearca sa ma atinga in zorii diminetii. Somnul este inca departe de mine si o alta zi petrecuta in nesomn nu poate insemna decat un singr lucru…

Imi tem pielea, alba cu venele la vedere, de atingerea sa malefica. Atat de pur si totusi atat de periculos. Privirea mea nu poate suporta atingerea lui fierbinte. Imi doresc adapostul noptii si copii ei. Copii ei, temuti de toti si cu teama de nimic sunt cei care ma inalta si care ma ocrotesc. Ei imi sunt sprijinul si tot ei imi sunt radacina. Nu ma pot indeparta de ei cum nici ei de mine, nu pot. Alta zi petrecuta in deriva, fara un scop anume, inchis in acest macabru mormant alb pe care l-am cladit doar cu propria-mi existenta. Atat de liber si totusi atat de captiv intr-o lume pe care o consider a mea.

Stiu ce sunt…sunt lucrul de care batranii se feresc sa il graiasca, sunt obiectul ce provoaca semnul crucii in fata celor ce o venereaza, sunt Zeul celor care au primit intunericul in inima lor. Sunt Pentru Totdeauna!

Nu am moarte…sau daca o am, ea nu ma mai poate atinge. Am trecut deja pragul in lumea celor fara de ea si aici voi sta si voi domni pe scaunul meu o mie de ani. Lumea imi va cunoaste teama si va fugi din calea mea. Calaretii albi se vor inchina in fata mea iar altarul meu va sta mandru in fara muritorilor, in semn de eterna frica. Voi domni peste ei si ii voi face sa cunoasca lumea drept a mea.

Insa, ironic, imi adun toate puterile doar pentru a lasa geamul deschis si fumul tigarii sa se strecoare in bataia rece a soarelui. Oare alti zei cunosc frica de ceva? Sau eu sunt singurul? Stapanul meu a plecat, sunt lasat aici in albiciunea asta, in abesenta mamei mele intunecate.

“Din cenusa…in apa intunecata!

Raza de speranta fara viata in ea,

Putere si moarte

Viata si slabiciune.

Elemente ale trecerii…va ordon:

Nemurire!

Fara moarte

Fara suferinta

Fara alt destin!”

Fuga

Alerga pe covorul de ciment de parca insusi moartea era pe urmele ei. Isi lasa parul castaniu sa zburde prin fasiile de aer, in timp ce mainile sale fragile se miscau mecanic pe langa corp.

Alerga de scarba…

Scarbita de oamenii de langa ea, de superficialitatea lor si de ura care pusese mana pe ei. Nu exista cale de intoarcere, si ea stia prea bine asta indiferent de spusele mamei sale. Vorbele asa zisilor sai prieteni o loveau in tample, precum bucati de piatra: “Multumeste-te cu atat!”, “Lasa asa…este mai bine!”, “Degeaba incerci!”. Nimic nu putea fi mai dureros pentru ea decat astfel de vorbe, aruncate in vant de cei care au stat langa ea si care s-au pretins prietenii ei. Acum, abia acum le vedea adevarata fata!

Alerga de frica…

De frica intoarcerii la origini. Isi pusese in cap inca de la inceputul anului ca nu se va mai intoarce acolo, oricat de usor sau de ademenitor parea acel drum. Stia ca un pas gresit ii poate strica toata viata. Toate clipele petrecute ii treceau acum in minte, toate sticlele de vin, de bere sau de vodka. Nimic nu putea fi mai greu. Rasetele trase cu “prietenii” ei la un joint sau la o pastila, noptile pierdute in cluburi. Toate astea o faceau sa fuga, sa fuga de frica pana cand gustul amar al acelor amintiri se va disipi.

Alerga de oboseala…

Cuprinsa de o oboseala atat de mare incat numai senzatia oboselii o obosea. O obseda gandul ca iar o sa se simta goala, vida, neinteleasa si singura. Nu mai dorea sa aiba parte de asa ceva in viata ei. Isi dorea un alt stil de viata, de data asta unul care nu o va aduce pe aceleasi carari.

Asta ii ramanea Amirei dupa cativa ani buni de auto distrugere. Stia ca nu mai putea continua asa, stia ca exact deciziile pe care le lua, mereu o duceau in acelasi loc. Acum avea doar gandul de a gasi alta poteca, alta carare, alta usa. Desi fusese pierduta, ratacita intr-o camera intunecata plina de zumzete isi gasise drumul. Ceva sau cineva ii intinsese o mana, o noua speranta, un ajutor care a venit exact cand a trebuit.

Acum, la cateva luni bune dupa ultima escapada se putea intoarce acolo, lanaga ei si le va putea intinde o mana de ajutor. Daca vor refuza mana…nu va mai incerca. Era prea suferinda pentru a mai sta langa ei. Un gest, pentru a le arata ca au fost iertati era suficient, mai mult nu putea face.

Avea acum un alt drum in fata ei, nu era o cale impietrita, plina de buruieni, era un drum de ciment care ducea exact acolo unde ea nu mai fusese: necunoscutele taine ale vietii!

Intuneric…

Nu exista acum, exista timpul in vesnica lui eternitate…

Am perindat muntii si apele acestui pamant in cautarea raspunsurilor care nu au venit. Am ajuns aici, la capatul calatoriei mele, insa parca tot la inceput sunt. Oricat de mult as cauta, raspunsul este tot departe de mine.

Ma vad acum, cand imi deschid ochii si ma privesc in oglinda, ma vad asa cum sunt, fara bariere, fara haine. Gol, in esenta mea, legat doar de intunericul locului in care ma aflu. Pierduta fiinta, fara speranta, fara scapare, imi observ propia-mi lasitate, lasitate care nu ma lasa sa plec.

Sunt pierdut…si imi este teama ca pierdut voi ramane. Mana pe care o tot astept, mana care ar trebui sa ma scoata de aici parca nu mai vine. Fasiile de intuneric imi vajaie printre timpane precum insecte mizerabile, cautand sa ma patrunda si sa ma faca lucrul de care ma feresc cel mai mult. Dar numai daca vreau ma poate atinge, caci doar dorinta mea poate lasa tenebra raului sa ma patrunda. Nu poate fuziona cu mine, nu ma poate atinge…

Imi sopeste vorbe desarte in urechi si imi invadeaza gandurile. Fantasme ratacite, suflete pierdute in vesnica pucioasa din care nu mai pot scapa. Stau acolo si pandesc in carbunatica incapere altele ca ele. Fara forma anume, doar o umbra parca facuta de cerneala in apa, plutesc fara directie in incaperea in care ma aflu si eu. Poarta emblema unei capre intr-o stea si sopesc cele mai ademenitoare vorbe. Sa vin de partea lor inseamna sa renunt la lumina, sa renunt la tot ce ma leaga de acest pamant si sa primesc in mine intunericul.

Oare?

In absenta lui, ce este de facut? Exista si alta cale?

Si atunci raspunsul imi vine in minte mai clar decat prima raza de soare. Asta e…nimic nu putea fi mai clar. De primit in sufletul meu il pot primi si ma pot lasa purtat in locuri in care altii nici macar nu viseaza sa ajunga. Acolo unde nici lumina nu a ajuns. Insa…ce este in absenta lui? Lumina, pura si puternica ce exista peste tot, indiferent. Caci lumina este peste tot, insa intunericul exista doar in absenta ei. Caci tenebrele sale nu pot exista in prezenta luminii, insa lumina exista in prezenta sa. Caci ea poate sclipi si in cele mai intunecate locuri, insa tenebrele intunericului nu pot exista cat timp soarele straluce. Doar in absenta lui isi face aparitia…si atunci doar suav, caci un alt gardian al luminii apare: Luna. Nu are o stare pura…este doar controlat si asa va fi mereu.

Si asa imi gasesc si usa, la lumina lumanarii aproape stinse gasesc si usa. Apas clanta si o deschid. De partea cealalta raze de soare cald penetreaza intunericul care se lasa batut si se dizolva. Apas intrerupatorul si ma trezesc.

Visam…

Sentinta

- Inchisoare pe viata, fara drept de apel! se auzi vocea rece a judecatorului Pop

Cuvintele lui razbira sala aglomerata, lansand un val de strigate. Din multimea adunata acolo, in acea dimineata racoroasa de septembrie, se puteau distinge fel si fel de pareri. Cei din familia Brailoiu strigau cat se poate de tare “Dreptate!” pe cand familia si prietenii Mariei huiduiau decizia infernala a judecatorului. Legea nu a fost de partea ei…

Maria statea in toata splendoareai ei, acolo, in fata lor, incatusata, cu privirea pierduta. Cuvintele ascutite ale judecatorului Pop o lovira mai rau decat un cutit. Pe viata! Asta era expresia care se repeta nebun in mintea ei, aducand cu ea si o imagine inspaimantatoare: singura, intr-o camera intunecata, pe o saltea plina de fel si fel de insecte, lasata acolo sa putrezeasca pana la adanci batraneti. Deja nu mai avea puterea sa mai planga, sa mai spuna ceva…desi in adancul ei ar fi vrut sa se faca auzita. Avocatul ei a sfatuit-o sa nu vorbeasca nici cu presa, nici cu familia. Cum a avut loc crima trebuia sa ramana intre ei. Nu putea, desi ceva o indemna sa strige cat se poate de tare ce simtea. Dar era prea tarziu…acum nu mai conta ce parerea avea. Luase o viata si acum trebuia sa plateasca pentru asta. Nu mai conta ce si cum…era o criminala. In mintea ei se derulau in nestirea clipuri din viata cu Marin…

Fiecare clipa traita alaturi de el era precum un chin constant, ce nu ii mai dadea pace. Isi amintea fiecare palma primita de la el, fiecare scuipat aruncat in scarba pe obrajii ei si fiecare vanataie cauzata de pumnii si picioarele lui. Nu mai avea nici somn, nici pace. Ar fi dat orice sa stinga toata amaraciunea asta si sa revina la viata ei normala. Sa fi avut iar prietenii ei si familia ei. Prietenii…cei care o stiau de o viata intreaga si care ii dateau palmele pe umar cand venea in vizita batuta in ultimul hal de Marin. Familia care o alungase de acasa din cauza betivului sau de sot. Tot au fost impotriva ei de la bun inceput. Nu a fost nimeni din ei care sa ii zica o vorba de alint, sa o consoleze si care sa ii ofere ajutorul mult dorit. Toti au fost doar un alt episod trecator din trista ei viata.

Acum, oricum ar fi privit toata treaba asta nu mai avea rost: ce fusese mai rau trecuse si ce avea sa vina era un pret mic pe care il va plati. Ironic zis, insa pedeapsa ei era in fond biletul de libertate. Scapase vie si nevatamata. Geta de la 4 nu avusese aceeasi soarta. Mitica o bagase in mormant acum un an si nimic din ce ar fi facut Geta acum nu mai putea indrepta trecutul. Si cum putea? Era doar cat se poate de moarta. Si copiii, saracutii; imaginile lor manjite in pamantul umed din jurul scarii de bloc o lovea pe Maria zilnic cand venea de la piata. Ii vedea acolo stand asa blegi, fara o mama care sa aibe grija de ei.

Ea nu mai avea de ce sa se gandeasca la asta. Era libera intr-o camaruta mica, cu un pat si fara stresul de a mai suporta toate magariile unui alcoolist. Libera in inchisoare. Iar ii venea sa rada la ironia care o lovise. Se putea mai rau? Poate! Daca era Nea Nicu inca la putere sigur lua scaunul. Da’ si Nea Nicu e mort si ingropat, orice ar auzi lumea pe la TV. Nici un rau nu o mai poate atinge. Va sta departe de toti cei care au luat parte la infernul vietii sale, va duce o viata sihastra si va primi manturiea pe care o tot cauta. Un pacat…insa are toata viata sa il spele, indiferent de zisele Parintelui Pavel…”si ala un alt alcoolist!”

Mandra, la finalul acestei grele batalii, Maria statea in toata splendoarea ei de femeie puternica, admirand lumea din jur. Banala, vida si lipsita de viata. Exact la asta se gandea cand ii vedea acolo, stand in picioare si huiduind.

Sentinta era data…avea doar sa isi puna uniforma albastra si sa treaca pragul liberatii sale.